sâmbătă, 15 februarie 2014

N. Carndino (în celulă cu un pui de cioară)

N. Carndino
(în celulă cu un pui de cioară)

Edgar Allan Poe era un fricos,
Dar se da fioros,
A văzut un corb
Şi a rămas orb,
Un fel de britanic
Nu foarte darnic,
Mai mult o engleză
Ce a luat-o freză.
Să spui niciodată
E s-o faci cam lată.

La Brăila
A lut-o vira
Şi-un greco-român
Cu nume bătrân
Dus fu la pârnaie
Că nu era oaie.

A găsit o cioară
Şi de prima oară
Au devenit fraţi
Înveşniţaţi.

Se iubeau ca sfinţii
Ea-i curăţa dinţii
El plângea,
Ea se gudura.

În ăst timp
Negru anotimp,
Englezi şi ruşi
Păzeau uşi.

Cioara a murit
Carandino îi mit.


Ceaţă neagră ca păcatul


Mi-e destul de clar
Până unde poate fi perdeaua de ceaţă,
Ştiind  că nu trece
De marginile pământului.

Dar până când, domnule.

Ar trebui să am motive
De linişte,
Fiind prin alte alocuri mai deasă
Şi mai grea.

Dar până când, domnule.

Copil fiind, m-am rătăcit
Într-o noapte
Pe nesfârşita câmpie danubiană
Şi singurul punct fix
Era mâna mamei.

Scoate-mă din ceaţă, domnule,
Întinde mâna,
Obligă-mă s-o apuc.



sâmbătă, 27 aprilie 2013

sâmbătă, 30 martie 2013

Ileana Malancioiu, o mare poeta a zilelor noastre

Posted by Picasa

Protocronismul


Lupta literară dintre sincronism şi protocronism, din deceniul opt al secolului XX, seamănă cu lupta dintre David şi Goliat. Ea se declanşează în 1974, când Edgar Papu va publica în revista “Secolul XX” articolul “Protocronism românesc”. Revista “Secolul XX” era o publicaţie de literatură universală, modernă, de înaltă ţinută culturală, dar cu un tiraj mic şi cu apariţii destul de sincopate. Era citită de un mic grup de intelectuali elitişti. (Nu sunt singurul scriitor care citea revista doar uneori şi doar unele articole. În 2008, critical literar Dan Cristea afirma în revista “Luceafărul” că nici el nu a citit articolul. De altfel, după ştiinţa noastră, articolul nu a fost republicat nici până astăzi). Ideea lansată de istoricul comparatist Papu (urmată de o polemică în presa literară) ajunge, în 2007, a fi considerată „una dintre cele mai vizibile şi extinse întrupări ale mitologiei naţional-comuniste”[1], şi cel mai grav atac la adresa modernismului.
Comparaţia conflictului dintre sincronism şi protocronism cu lupta dintre evrei şi filisteni, deşi ne aparţine, este ambiguă şi naşte multe interpretări. Ca orice mit. Este o asemănare, dar sunt şi diferenţe: în lupta dintre tânărul David şi înarmatul Goliat fiecare îşi declarase de la început Dumnezeul căruia i se închină, dar în cazul celor două curente literare doar protocroniştii îşi declară apartenenţa la românism, ceilalţi evită să dea de înţelesc pe cine slujesc. Estetic slujesc modernismul (sincretismul), aici nu este nicio îndoială, dar dacă ni se spune că protocroniştii sunt creaţia naţionalismului ceauşist, după legea paralelismului, n-ar trebui să ni se spună că sincronişii slujesc internaţionalismul proletar? Sau Uniunea Sovietică, sau Tratatul de la Varşovia, ori chiar Uniunea Europeană sau chiar NATO? (că doar existau pe acea vreme). O încercare face în acest ultim sens Mihai Ungheanu, dând de înţeles că antiprotocronismul ar fi fost dirijat de Gheorghe Rădulescu, important lider comunist (din vechea gardă: Leonte Răutu, Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Miron Constantinescu), cominternist până la moarte. Răutu este unul dintre vechii cominternişti de care Ceauşescu nu poate sau nu vrea să se despartă. La întoarcerea din Irak, în decembrie 1989, când apare la televizor, pe 20 decembrie 1989,  să demaşte “agenturili” care s-ar află la originea evenimentelor de la Timişoara, Gheorghe (Gogu) Rădulescu este lângă dictator, semn că era dispus să-l susţină până la moarte. Domnul Gogu, cum îl numeşte Nicolae Manolescu în aminirile sale, nu avea piciorul pus în ghips, ca generalul Stănculescu, care evita astfel să se prezinte la întâlnirea cu dictatorul, era încălţat lejer în nişte papuci de casă, fiindcă-l strângeau pantofii de atâta umblete pe drumurile victorioase ale comunismului triumfător.
Goliat din povestea noastră de mai sus poate fi Nicolae Manolescu. El are în dotare cea mai temută armă din câmpul literaturii, o cronică literară săptămânală în care scrie despre cine pofteşte şi cum pohteşte (sau, uneori, după cum îi sugerează alţii). Iar pohta lui este mare, visează să trăiască în Oraşul Luminilor, ceea ce se va şi întâmpla. Visul este cel care deosebesc scriitorii între ei, nu talentul. Eminescu a visat să fie scos de Dumnezeul neamurilor din Marea de Aral şi Dumnezeul geniului i-a împlinit visul. Samson Bodnărescu a visat să-l spulbere pe Eminescu şi Dumnezeu l-a ascultat, făcând ordine: l-a trimis în uitare chiar pe el. Marin Preda a visat să devină scriitor, şi asta a ajuns.
Manolescu poate fi asemuit cu puternicul Goliat, fiindcă în lupta lui împotriva protocronismului va fi susţinut de unul dintre cei mai puternici lideri ai partidului, Gheorghe Rădulescu, fost ofiţer în armata română, dezertor trecut la sovietici, apoi ministru şi membru în Comitetul politic al Partidului până în 1989. Acesta chiar intervine în polemică şi publică un amplu articol în ziarul de mare tiraj, “România liberă”.
După ce vorbeşte cu nostalgie despre foştii lui profesori (Ion Garabet, Vasile Şuteu), Gheorghe Rădulescu îşi aminteşte “de doi excepţionali profesori de limba şi literatura română”, care i-au fost dascăli, G. Călinescu şi Vladimir Streinu, fără să amintească însă că, mai târziu, când el era în conducerea partidului, G. Călinescu a fost dat afară de la Universitate, republicarea monumentalei cărţi “Istoria literaturii române…” fiind interzisă, iar Vladimir Streinu a fost băgat în închisoare. Sentimentalul din 1986, Gh. Rădulescu, îşi aminteşte cu plăcere şi de lecţiile profesorului D. Caracostea, dar nu spune nimic despre cel care, în 1950, a fost arestat şi ţinut timp de 5 ani în închisoare, la Sighet, fără a fi judecat.
            Ne asigură economistul partidului, devenit eseist, că a citit “cu o curiozitate mereu în creştere, mai tot ceea ce se publică în favoarea «protocronismului». De la o vreme a constatat că faza adolescentină a trecut, cam repede, spre maturizare. Deşi acest termen nu l-am mai găsit în nici un dicţionar al limbii române, astăzi se vorbeşte de stadiul său doctrinar. “După opinia noastră, această doctrină ţinteşte, prin accentuarea specialităţii, să ne desprindă din comunitatea culturală europeană, în spaţiul căreia, istoric şi în prezent, ne integrăm în chip firesc.”[2] Deci protocronismul lui Edgar Papu ne despărţea de “comunitatea cultural europeană”, nu politica Partidului comunist, pe care a susţinut-o până în ultima clipă. Vom da doar două exemple de slugărnicie comunistă : pe 7 martie 1989, când Ceauşescu anunţă subiectele unei viitoare plenare a partidului şi luarea unor măsuri de sistematizare a satelor (mai exact strămutarea lor), obligaţia unităţilor agricole de a restitui cheltuielile pentru îngrăşămintele chimice şi accelerarea controlului averilor, singurul care spune da, de accord, este Gheorghe Rădulescu, ceilalţi mulţumindu-se să tacă.[3] Altădată era şi mai vorbăreţ. Când s-a discutat despre planurile editoriale şi se vorbea despre scriitori, în Şedinţa Comitetului politic executiv, din 27 februarie 1979, prezidată de Ceauşescu, iar acesta a apreciat că este bine că a desfiinţat cenzura, Rădulescu a intervinit: “Mulţi consideră că era mai serioasă Direcţia Presei dinainte, că erau oameni mai calificaţi.”[4] Şi, culmea, Ceauşescu e mai liberal decât Gh. Rădulescu, care continuă.”Trebuie să vedem toată această activitate, zice Ceauşescu, în fiecare editură să fie un grup - nu îi spunem cenzură -, ci un consiliu, un grup de oameni care să vadă şi să răspundă de ceea ce se publică, aşa cum se întîmplă în străinătate. Dacă editorului nu îi place o lucrare, nu o publică.”[5]
Ceauşescu, la rândul lui, se pronunţă şi asupra lui Lovinescu, într-un context foarte intersant: după ce discută despre plagiatul lui Eugen Barbu, pe care nu-l susţine, cum s-a vehiculat printer scriitorii esteţi. El spune textual: “Dacă editura şi Consiliul Culturii îşi făceau datoria, volumul III al romanului lui Eugen Barbu nu trebuia să apară. Mai este în discuţie şi problema plagiatului - dar poate că acest lucru nu ar fi fost sesizat, că nu toată lumea citeşte tot şi ar fi putut să compare, dar cel puţin ar fi văzut că problema spaniolilor este tratată foarte prost şi măcar asupra acestui lucru trebuiau să atragă atenţia. Să-i fi spus: nu îţi public romanul că prezinţi prost această problemă. Unde a fost Consiliul Culturii, Secţia de propagandă, unde sînt editurile?”
De la contemporani, Ceauşescu ajunge la clasici: “ a apărut o lucrare a unei critice literare, Ileana Vrancea, care ia o poziţie nu critică - sigur că poate fi criticat şi Călinescu şi oricine -, dar ea îl desfiinţează pe Călinescu şi caută să-l promoveze pe Lovinescu. Dacă este necesar, într-o formă sau alta, să luăm ce este bun de la Lovinescu; să ne apucăm să punem un colectiv să studieze opera lui Lovinescu şi chiar este bine să facem aceasta. Nu spun că Lovinescu trebuie să fie exclus din critica literară şi din literatură, însă nu trebuie să facem aceasta în dauna altuia, adică opunîndu-l lui Călinescu care, după 23 August, fără să fie comunist, a avut o poziţie foarte bună. Deci toată această problemă are un sens politic, nu este o simplă critică. Sînt de acord cu critica, dar să vedem cum se critică. Sînt nişte fenomene care arată că în domeniul acesta a slăbit foarte mult spiritul de partid, conducerea de către partid, iar tovarăşii patronează nişte lucruri inadmisibile, le dau binecuvîntarea. Ori, noi nu pentru aceasta, am creat un Consiliu al Culturii şi toată această organizare. Dacă lucrurile merg aşa, nu avem decît să revenim şi pînă la urmă vom fi obligaţi să revenim şi să reînfiinţăm cenzura dacă nu sîntem în stare să asigurăm o îndrumare politică principială.”[6] Aşadar, Ceauşescu ameninţă cu reînfiinţarea cenzurii fiindcă Ileana Vrancea îl desfiinţează pe Călinescu, dar el nu cere să fie desfiinţat Lovinescu…
            Întorcându-ne la protocronism, Gheorghe Rădulescu, în articolul din 1986, îl ironizează pe Papu, fără să-l numească, dar nu scapă prilejul să intoducă un fals. “Ni se mai dau asigurări că secolul următor va fi integral al culturii româneşti, vorbindu-se chiar de un misionarism cultural al nostru în lume.”[7] Cu totul alta era opinia lui Papu, şi anume, că trecută de „păcatele tinereţii” din secolul XX, “omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă”, iar România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea ar putea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. “Imposibilul” în viziunea lui Papu era capacitatea literaturii române de a supravieţui şi a avea idei, unele chiar înaintea altora. “Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru. Împrejurările istorice au concurat ca el să-şi însuşească vocaţia maturităţii. În ciuda faptului că ni s-a frânt mereu firul creaţiilor, trebuind să îndeplinim iarăşi şi iarăşi rolul de începători, noi ne-am manifestat invariabil ca maturi, ca oameni trecuţi prin experienţa marilor dificultăţi ale istoriei şi vieţii. Funcţiunea de sinteză între cele două Europe, care ne luminează fenomenul atît de frecvent al protocronismului românesc, se vede puternic stimulată de spiritul acestei continue maturităţi.”[8]
Ţinînd seamă de “copleşitorul elan făuritor” care ne-ar călăuzi, Papu zice că “poate”, la un secol după Eminescu, “un nou Eminescu, la fel de matur, dar mai norocos, s-a şi născut la noi”. Şi el nu exclude posibilitatea “ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza veacului XX şi premisele veacului XXI.”[9] Este un vis al lui Edgar Papu, nu o asigurare că secolul XXI “va fi integral al culturii româneşti”, cum deformează Gh. Rădulescu. Este dorinţa unui om de cultură român care iubeşte gândirea şi literatura naţională. E închipuirea lui. Care poate fi fasmagorică, dar nu ticăloasă.  Rolul ficţiunii în literatură a fost afirmat de Aristotel, atunci când a diferenţiat poezia de istorie, „Poetica”, precizând că obiectul poeziei devine posibilul, ceea ce s-ar putea întîmpla, spre deosebire specificul istoriei, care relatează ceea ce s-a întâmplat efectiv. „De ateea şi e poezia mai filozofică şi mai aleasă decît istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, cîtă vreme istoria mai degrabă particularul.”[10] În secolul al XIX-lea Shelley a declarat că un autor nu trebuie să scrie nimic, decât dacă încrederea lui în adevăr îl constrânge la scris. Este exact ce a făcut şi Edgar Papu: a scris ce l-a îndemnat încrederea lui. Dar afirmaţia lui Shelley era valabilă într-o societate normală, nu într-un sistem totalitar, în care foşti dezertori din armata statului, ajunşi politruci, ca Gh. Rădulescu, cenzurau orice afirmaţie care ar fi putut trimite la tradiţie sau la mitologia românească. El calcă o normă elementară a eticii, după care judecăţile de valoare nu trebuie confundate cu declaraţiile arbitrare legate de valorile cuiva.
Dar orice ar fi scris Papu despre cultura română, lui Gh. Rădulescu îi trezea alte amintiri, fiindcă el simţea nevoia să mai trimită o săgeată către oamenii de cultură şi scriitorii care avuseseră convingeri politice de dreapta: “Memoria mea reţine realitatea acestor motive şi frecvenţa lor relativă prin anumite medii ale anilor treizeci. Nu vreau să citez aici nume şi titluri de lucrări. Dar intelectualii generaţiei mele antifasciste ca şi cercetătorii mai tineri le cunosc prea bine. Teoreticienii «protocronismului» actual încearcă mereu să-şi anexe­ze mari personalităţi culturale din trecut, citându-l pe Kogălniceanu, Haşdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Pârvan, Călinescu. Această anexare precursoare mi se pare scandalos frauduloasă, constituind o tratare în divi­zi­une a unor mari personalităţi tutelare.”[11] Iată-l pe Papu capabil şi de anexarea “scandalos frauduloasă”, el care scrisese remarcabile studii despre clasicii literaturii române, analizând motive care demonstrau integrarea lor în marile valori universale. “Deconcertantă şi nedreaptă, aş adă­uga, mi se pare a fi ofensiva dusă, în numele aceluiaşi «protocronism» împotriva lui Şte­fan Zeletin şi Eugen Lo­vi­nescu. De fapt lucrările lor sociologice, atât de injurios tratate (Burghezia română şi, res­pectiv, Istoria civilizaţiei române moderne), pe care le-am studiat încă din tinereţe cu atenţie, demonstrau, dincolo de puncte de vedere eronate, necesitatea evoluţiei ţării noastre spre o civilizaţie modernă de profil industrial. Dezvoltarea actuală so­ci­alistă a ţării noastre le con­fir­mă în general aceste vederi, ele apărând în fond astăzi, drept o­pinii progresiste. În loc de a-i prezenta ca atare, Zeletin şi Lovinescu sunt acoperiţi de blam, iar elogiile se îndreaptă spre cugetători potrivnici modernizării României. Ciudată şi, încă o dată, ciudată această răsturnare de valori, în numele inventatei teorii «protocroniste».”[12] Nu am găsit texte ale protocroniştilor care să atace “injurios”, cum scrie Gh. Rădulescu, pe Zeletin şi Lovinescu. Dar am dat peste o frază a lui N. Steinhardt care i-ar fi supărat rău pe cei doi foşti ilegalişti cominternişti: “ am dedus şi din toate nuvelele lui Brătescu-Voineşti şi o bună parte a literaturii noastre credinţa în ceea ce îmi place a numi în cel mai concret şi mai exaltat sens paradisul general românesc”[13], dar cum afirmaţia apare într-o carte publicată în 1988, nu a mai fost timp să fie reclamată.
În defavoarea protocroniştiolor scrie şi academicianul Iorgu Iordan.  Şi el începe articolul bătrâneşte, cu înţelepciune, subliniind mai întâi aspectele pozitive, fiindcă în epoca ceauşistă, nu-i aşa, nu puteau să apară situaţii nefaste, fiindcă ar fi însemnat că viligilenţa partidului a slăbit: “în ultimii ani a început să circule în publicistica noastră consacrată, prin reviste, termenul, nespus de atrăgător ca sonoritate, “protocronism”, opus “sin­cro­nismului”. Este vorba, în fond, de întâietatea românilor în anumite ramuri de activitate culturală şi ştiinţifică. Anumite idei inovatoare atribuite străinilor le-au avut, fie înainte, fie în acelaşi timp cu aceştia, şi unii compatrioţi ai noştri. Preocuparea, considerată în sine, merită, toată lauda, întrucât se face, în general, cu ajutorul unor cercetări temeinice, care pot duce şi cred că vor duce la rezultate vrednice de luat în seamă, nu însă, cred eu, în conformitate cu scopul urmărit. Campionul acestei lupte este Edgar Papu, specialist recu­nos­cut în literatura universală.”[14] Iorgu Iordan consideră că nu e “potrivit” să dea “amănunte despre rezultatele concrete ale cercetării sale, cu atât mai puţin, cu cât ele au fost discutate în revistele noastre de cultură generală.” Nu era adevărat, nu fuseseră date amănunte despre cercetarea lui Papu. Iorgu Iordan spune însă altceava, “care n-a ajuns la cunoştinţa unui public mai larg.” Şi relatează că Muzeul literaturii române a organizat o “masa rotundă”, “cu parti­ci­pa­rea nu numai bogată, ci şi, în mare măsură, competentă, consacrată acestei probleme. Ma­jo­ri­tatea celor care au luat cuvântul, printre ei oameni apreciaţi ca istorici şi critici literari (Al. Dima, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu) au combătut punctul de vedere al lui Edgar Papu, prezent şi el la dezbatere. Unii au respins ideea în sine, arătând că ceea ce contează este nu întâietatea, ci originalitatea unei idei şi a lucrărilor cărora le serveşte drept bază. (Eu aşa prefera termenul “valoare”, fiindcă “originalitatea” este o noţi­une cam “labilă”). Alţii s-au referit la cauzele care au determinat apariţia ideii de “pro­to­cro­nis­m”, referindu-se la exagerări, oprindu-se şi la efectele negative ale lor. Cei mai puţini au fost cei ce au luat apărarea lui Edgar Papu, în general prin afirmaţii şi declaraţii entuziaste.”[15] În sfârşit, Iorgu Iordan ajunge la subiect: “Am folosit în discuţia de până acum două cuvinte foarte serioase în legătură cu tema acestei expuneri: “dăunătoare” şi “primejdie”. M-am gândit la influenţa pe care o poa­te exercita asupra adolescenţilor, tinerilor şi “mai” tinerilor care, din tot felul de cauze, nu sunt în stare să distingă ce este adevăr, obiectiv, dacă se poate spune aşa, şi ce este interpretare subiectivă, determinată de tot felul de cauze, care nu sunt uşor de descoperit.”[16] De fapt alta este supărarea lui Iorgan şi anume influenţa pe care ar putea să o aibă Noica asupra adolescenţilor şi tinerilor. Iar aici avea dreptate, fiindcă tinerii îl citeau pe C. Noica şi îl stimau. “Am rezervat, cu intenţie, ultimul loc cărţii lui Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei (1978). Unii critici literari au recenzat-o elogios (sau aproape). Chiar atât de lucidul şi exigentul Nicolae Manolescu s-a lăsat atras, cu bucurie de ea. Este, pentru mine, o dovadă că lucrarea lui Noica are calităţi să le zic artistice. Într-adevăr, judecând după părţile consacrate analizei unor construcţii lingvistice în care intră verbul a fi - este vorba doar de fiinţă! - nu pot să nu placă, fireşte nu chiar oricui, ingeniozitatea şi subtilitatea analizei, calităţi care nu se întâlnesc prea des în scrisul nostru actual, indiferent de pro­ble­ma tratată. Din păcate, n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind etc. nu spun, cred eu ca lingvist, absolut nimic despre ceea ce vrea autorul să demonstreze în sprijinul ideii sale de bază, enunţată încă din titlu.”[17] Primejdia pe care o vede Iordan stă tocmai “în aprecierile criticilor, care reprezintă un fel de vox populi (competentă!).”  El are totuşi o bucurie, care-i mai îndulceşte tristeţea că N. Manolescu “s-a lăsat atras”. Faptul “îmbucurător” este că “un filozof, Radu Florian, a discutat, din punctul său de vedere, care este cel just, întrucât cartea lui Noica este o lucrare de filozofie, într-un articol sever, în fond, din “Era socialistă” 8/1979.”  Şi urmează aprecierea lui Iordan la adresa lui Radu Florian: “Un lingvist n-ar fi putut arăta mai convingător, chiar în afara consideraţiilor de ordin filozofic, eroarea unei concepţii, din păcate acceptate aproape cu entuziasm. Cât despre interpretarea construcţiilor n-a fost să fie etc. (v. mai sus), ea este pur şi simplu fantezistă.”[18] Lupta pare a se fi încheiat, din moment ce tovarăşul Radu Florian, autorul volumului “Introducere în teoria marxistă a determinismului social”, publicat în anul plângerii lui Iorgu Iordan, a aplicat un punct de vedere “just”. Exact aşa cum voia partidul…
Dar poveste, tocmai pentru că este poveste, nu poate să se termine astfel. Istoria luptei dintre David şi Goliat poate fi citită altfel. Probabil este invers! Goliat este Edgar Papu care vrea să schimbe sistemul de valori din literatura Europei, dar i se opunea tânărul Manolescu, mânuitorul pietrei cu parştia. Nici aşa nu este bine. Renunţăm la metafora de mai sus. Nicolae Manolescu este Baiazid, iar Edgar Papu este Mircea cel Mare, “un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Manolescu vrea să domine, şi chiar domină, mişcarea literară prooccidentală, dar i se opune patriotul Papu. Nu merge. Baiazid este omul comuniştilor care nu lasă literatura română să se occidentalizeze. Manolescu, tânăr critic literar, crescut în cultul marilor valori impuse de Maiorescu şi Lovinescu se opune nu doar lui Papu, ci întregului sistem comunist, el fiind fără opţiuni politice, nu-i aşa, ca şi familia lui de intelectuali ardeleni…
Toate schemele de mai sus sunt sugerate de studiile şi volumele apărute după 1989, atunci când vine vorba de protocronism. Impresia lăsată e că n-ar fi vorba de o simplă opinie literară, ci de o bătălie a marilor imperii euro-asiatice.
Sigur în această poveste a uriaşilor şi piticilor este doar faptul că Nicolae Manolescu era cronicar la revista “România literară”, organ al Uniunii Scriitorilor din România, cea mai important publicaţie literară.
Cronicile lui, de când a început să publice în revista “Contemporanul”, erau citite săptămânal de toată scriitorimea română şi nu doar de scriitorime. “Contemporanul” reapăruse într-o nouă formulă în 1957, având ca redactor şef pe George Ivaşcu şi o echipă de colaboratori de prestigiu. El va fi un fel de părinte spiritual al lui Manolescu. George Ivaşcu avea în spate, la rândul său, toţi ilegaliştii Partidului Comunist şi chiar o parte din foştii slujitori ai dictaturii antonesciale, cu care colaborase înainte de ocupaţia sovietică. Comuniştii îl băgaseră la închisoare pe Ivaşcu, suspectat de colaborare cu regimul antonescian,  iar acum era reciclat, devenind omul lor de bază în ideologia culturală. Preda chiar un curs la Facultatea de Teoria literaturii, pe care nu-l aprecia nimeni, fiind monoton şi fără lecture la zi, departe de tot ce se petrecea în literature lumii. La început, tânărul Manolescu a scris şi el cum scria toată lumea pe atunci: incolor, indodor, dar pe linia trasată de partid. Leninismul nu mai era “far şi credinţă şi-avânt”, dar se urma “cu credinţă partidul ne-înfrânt”, cum sunau versurile imnului de stat, scrise de un bun coleg şi prieten de-al lui Manolescu.
Încet-încet Manolescu şi-a creat un stil vioi şi un nume de critic literar. Nefiind membru de partid – fiindcă nu a vrut sau nu a fost primit (e greu de ştiut), scriitori neîregimentaţi ideologic avea o stimă deosebită pentru el. La sfârşitul anilor şaizeci şi în anii şaptezeci el va contribui decisiv la impunerea unor tineri scriitori de valoare.
În anul 1974, când apare în revista “Secolul XX” articolul lui Edgar Papu despre protocronism, N. Manolescu avea o biografie care, în epocă, dădea foarte bine: era fiul unor militanţi de seamă ai unui partid istoric (Mişcarea legionară, după unii autori, Partidul Naţional Liberal, după declaraţia lui, dacă s-ar putea pune bază pe ce declară el). Mai avea şi şansa să fie nepotul unui puternic al zilei, Andrei Oţetea (1894, Sibiel - 1977, Paris), istoric de prestigiu, la acea dată membru al Academiei Române. Manolescu însuşi îşi aminteşte: “In martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrata cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de crinici. Cu toate „pilele” mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare, colaborarea la Viaţa romanească a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la „gazeta”, cum zicea el.”[19]
Ce se întâmpla în 1959, când a fost el salvat de exmatriculare de unchiul lui, academicianul Andrei Oţetea? Mai nimic important, în afara unor arestări masive ale studenţilor. Unde era în 1959 Edgar Papu, cel care va folosi pentru prima dată conceptul de „protocronism” aplicându-l la cultura română? Era în puşcăria de la Bacău, un fost grajd de la marginea oraşului, condamnat pentru „înaltă trădare”, la opt ani de închisoare şi confiscarea averii. Lăsase acasă soţia şi un fiu de cinci ani. Ce făcuse? Nimic. Va fi eliberat în 1964, când sunt eliberaţi toţi deţinuţii politici, dar nu va mai fi primit la universitatea unde fusese profesor. Asistent universitar, în 1964, era însă N. Manolescu.
Până la debutul luptei dintre cei doi reprezentanţi ai sincronismului şi protocronismului – Nicolae Manolescu şi Edgar Papu – biografia spirituală a celor doi era uşor diferită, în principal datorită diferenţelor de vârstă ( 34 de ani Manolescu, 64 de ani Papu).
 Nicolae Manolescu era  absolvent al liceului din Sibiu (1956), iar apoi devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1962). În 1974, când intră în arenă împotriva protocronismului lui Papu, obţine titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu, la Universitatea din Bucureşti.
Publicase, comform „Dicţionarului Scriitorilor Români”, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, din 2001:
Literatura română de azi (1965, în colaborare cu Dumitru Micu);
Lecturi infidele, (1966, eseuri de critică şi istorie literară);
Metamorfozele poeziei (1968)
Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta (1968), antologie de versuri;
Contradicţia lui Maiorescu (1970, ediţia a II-a în 1973). La origine,teza de doctorat;
Teme, (1971) – eseuri.
Dintre profesorii lui Manolescu: George Ivaşcu, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Paul Cornea.
Edgar Papu urmează gimnaziu şi liceul la Colegiul “Sf. Sava”, unde este coleg cu viitorii scriitori Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta, Ion Pillat. Între 1927-1931, urmează cursurile Facultăţii de Litere, iar între 1928-1932 - pe cele ale Facultăţii de Filosofie (examenele de licenţă le ia cu “Magna cum laudae”). Audiează unele cursuri la Universitatea din Viena, în 1930, şi la “Instituto Interuniversitario Italiano” din Florenţa, în 1933. Tot în 1933, absolvă Seminarul Pedagogic Universitar “Titu Maiorescu” şi funcţionează ca profesor de italiană la Şcoala Comercială de Băieţi din Silistra. În 1934 urmează cursuri de limba, literatura şi istoria artei italiene, la Perugia. Între 1935-1937 îşi pregăteşte doctoratul la Viena, cu prof. Friederich Kainz. Lucrarea de doctorat, “Formele deschise în artă” (titlul iniţial: “Fragmentul în artă”), este susţinută în România, în faţa unei comisii formată din Tudor Vianu, George Oprescu, Mihai Ralea, Mircea Florian, N. Bagdasar. Între 1936-1944 este profesor (de latină, franceză, germană, italiană, română) la Liceul Naţional din Iaşi. Iar între 1945-1946, profesor de estetică la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Dat afară din învăţământ, lucrează la Institutul de Lingvistică, unde contribuie la elaborarea primului volum din “Dicţionarul general al limbii române” (1951-1953).
Până în 1974 publicase volumele:
Răspîntii - Forme de viaţă şi cultură (1936);
Artă şi imagine,(1939);
Soluţiile artei în cultura modernă, (1943);
Giordano Bruno - Viaţa şi opera, (1947);
Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, (1967);
Din luminile veacului, (1967);
Evoluţia şi formele genului liric (1968, ed. II, 1972);
Altdorfer (1969, ed. II, 1973);
Feţele lui Ianus (1970;
Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, (1971),
Între Alpi şi Marea Nordului. Eseuri asupra artei germane, Bucureşti (1973);
Arta şi umanul ( 1974).
Printre profesorii săi: C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N. Bagdasar, Mircea Florian, Friederich Kainz.
Niciunul dintre detractorii lui Edgar Papu nu a găsit vreun singur rând în care acesta să fi făcut elogii vreunei ideologii şi cu atât mai puţin ideologiei comuniste. Articolele lui N. Manolescu abundă însă în elogii la adresa literaturii proletcultiste şi chiar a politicii partidului comunist, mai ales în anii de tinereţe, dar nu numai. M. Niţescu,  în două cărţi – “Sub zodia proletcultismului” (1979) şi “Dialectica puterii” (1975,1988) – publicate abia în 1995 la editura Humanitas – mai înainte fiind interzise de cenzură - dă extrase din articolele criticului estet. Ca, de exemplu: “Creaţiile celor trei poeţi, astfel diferenţiate individual, se aşează în unele coordonate tipice, dintre care reţinem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lumina. Nu e doar o incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare încredere în virtuţile epocii socialismului.(...) Constructorul comunismului cultivă lumină. In poezia celor mai tineri, ea e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist” (N. Manolescu,”Trei poeţi tineri”,  Contemporanul nr. 11,16 martie 1962) [20] Cei trei poeţi sunt Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu.
În articolul intitulat atât de sugestiv, „Proza colectivizării” (Contemporanul, nr. 15, 13 aprilie 1962) N. Manolescu este un critic dialectic: vorbeşte mai întîi de „tema colectivizării” care a înlocuit-o pe aceea a „setei de pământ” din „realismul critic”: Teza era foarte dragă proletcultismului, fiindcă realismul socialist, creaţia bolşevismului, înlocuise definitiv „realismul critic”. Apoi demonstrează cum s-au schimbat şi subiectele în literatură: „Elementele chiabureşti, ostile, păstrează destul puterea chiar şi în etapa următoare (reflectată în romane cum sînt Cuscrii de Al. I. Ghilia sau Zilele săptămînii de D. R. Popescu) în care asistăm totuşi la un peisaj social modificat: gospodăria există şi realitatea ei de belşug devine argu­mentul decisiv pentru atragerea mijlocaşului. (...) Lectura reportajelor izvorâte din imediata transformare a peisajului unui sat în întregime colectivizat ne dă dimensiunea acestei atmosfere de sărbătoare în care se făureşte noua istorie a ţăranului. (...) Ţăranul des­coperă abia acum adevărata bucurie a pămîntului, răsucind la antipod pro­fesiunea de credinţă a lui Ion cel din roman. (Il citează pe Paul Anghel cu reportajul Bucuria pămîntului, notează Niţescu). Este vorba de acelaşi Paul Anghel, adăugăm noi, pe care Manolescu îl va minimaliza ori de câte ori va fi vorba de protocronism, şi căruia nu-i recunoaşte niciun merit în Istoria sa. Scriitorii au meritul de a fi încercat să surprindă, cu pasiune şi entu­ziasm, tocmai acest nou relief uman, care se desăvîrşeşte acum. Romanul de mîine al acestei etape grandioase a revoluţiei socialiste nu va putea face abstracţie de aceste prime jaloane care au marcat sensul unei epoci. (Sublinierile îi aparţin lui Manolescu, precizează M. Niţescu.)[21]
De altfel, despre realismul socialist, Nicolae Manolescu are o opinie clară: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adânc în care esenţa umană eliberată de vechile orânduiri este redată omului.(...) Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.”[22] Exemplele oferite de criticul Manolescu sunt romanele Bărăgan, de V. Em. Galan, Şoseaua Nordului, de Eugen Barbu (căruia îi va deveni aprig duşman), Statuile nu rîd niciodată, de Francisc Munteanu, Cuscrii, de Alecu Ivan Ghilia, Pe muchie de cuţit, de Mihai Beniuc (denunţătorul lui Lucian Blaga, dar, când scria Manolescu, era încă preşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar Uniunea era patroana publicaţiei la care se exprima dânsul). Toate sunt romane lipsite de valoare, mincinoase, dedicate unor realităţi impusă cu forţa de dictatura comunistă.
Dar Nicolae Manolescu ştie să aprecieze  literatura nouă din anii de după 23 august 1944, cunoaşte bine importanţa zilei eliberării ţării noastre de sub jugul fascist, cum sunau lozincile vremii: „23 August 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi mo­ral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărîtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitori­lor probleme noi, mult mai complexe. Făcînd din creaţia literară o parte integrantă a cauzei generale a clasei muncitoare, „o literatură cu adevărat liberă, legată făţiş de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvîrşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la distrugerea vechii mentalităţi. Însuşindu-şi ideile marxism-leninismului, scriitorii au dobîndit o imagi­ne justă, adecvată a esenţei fenomenelor pe care le reflectă, a perspecti­vei evenimentelor pe care le trăiesc. Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul com­plex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.”[23] Avea dreptate tânărul critic de la revista „Contemporanul”, cea mai citită publicaţie a vremii - niciun activist al partidului n-ar fi ştiut să scrie mai frmos şi mai adevărat decât el - partidul crease un front scriitor unit, iar cine nu intrase în front intrase în puşcării.
Chiar şi tov, Gheorghiu Dej, cel mai mare dintre marii comunişti români (cel care a dirijat toate procesele politice de demascare şi a umplut temniţele cu duşmani ai poporului) este citat la loc de cinste de criticul necomunist Nicolae Manolescu, fiindcă, nu-i aşa: „întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine — aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24 ianuarie 1962 — misiunea de mare răspun­dere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste.”
 Iar criticul apreciază riposta dată de scriitorii încercaţi, probabil ilegaliştii, celor care au încercat „pe drumul liberalismului”  de a introduce concepţiile perimate ale purismului şi estetismul. Cine nu este convins încă de obedienţa lui Nicolae Manolescu faţă de partid, poate găsi mai multe citate în cartea lui M. Niţescu, la care ne-am referit mai înainte.  Iar scuza că altfel nu se putea, nu se susţine. Se putea, desigur, riscând să nu mai poată publica în „Contemporanul” sau în „Gazeta literară” (devenită după 10 octombrie 1968 „România literară”, dar atunci Nicolae Manolescu nu ar mai fi fost Nicolae Manolescu, criticul de direcţie, ci doar critic literar, ca toţi aceea care nu aveau rubrici permanente în reviste sau nu erau redactori la edituri.
Conceptul de sincronism este, cum se ştie, susţinut cu argumente solide de E. Lovinescu. Nu este creaţia sa şi nici nu susţine aşa ceva, fiind un critic nu doar de mare valoare, ci şi de o rară onestitate, atât de corect cu sine şi cu alţii încât recunoaşte singur erorile pe care le-a făcut şi are curajul să-şi revizuiască opiniile. Premisa de la care porneşte E. Lovinescu şi concluzia la care ajunge sunt, vom spune de la început, corecte. Unora le este greu, poate, să accepte şi astăzi, dar adevărul este cel susţinut de criticul de la „Sburătorul”: „Literatura noastră estetică nu începe decât odată cu veacul al XIX-lea, aşa că, din lipsa unei tradiţii seculare şi a unei epoci clasice, nu putem avea un tradiţionalism teoretic în sens strict ştiinţific, ci un conformism etnic, adică o acţiune în spiritul rasei. În acest sens de conformism, în literatură, el este rezultatul fatal şi al psihologiei individuale, integrate în parte în psihologia colectivă, şi al materialului lingvistic ce nu poate fi prelucrat decât după legile latente ale geniului rasei. Neputând fi un tradiţionalism ştiinţific şi nevoind să se resemneze la conformism, tradiţionalismul nostru susţinut de diferite mişcări naţionaliste se pune cu totul pe alte temeiuri: la baza vieţii noastre naţionale se află conflictul provocat de lipsa de sincronism dintre prefacerea revoluţionară a instituţiilor şi a condiţiilor de viaţă socială şi prefacerea înceată şi evolutivă a sufletului românesc.”[24] Evident, nefiind vorba de un text sacru, putem să renunţăm la o analiză de tip iconoclast.
El susţine că “structura literaturii, ca şi a limbii noastre, în parte, a rămas încă rurală”, dat fiind faptul că scriitori ca Ion Creangă şi George Coşbuc sunt “ieşiţi şi crescuţi din sânul poporului”. Şi întrucât formele vieţii sociale se dezvoltă mult mai repede decât fondul, literatura “n-a mers în sensul dezvoltării istorice a formelor sociale”, ci a produs “adevărate ideologii cu caracter de misticism, care a încercat şi încearcă încă să stăvilească liberul mers al dezvoltării sociale...”[25] E. Lovinesu confundă însă, în mod surprinzător, fondul cu forma, deşi înaintaşul său Titu Miorescu definise termenii şi despărţise apele. Este adevărat că Ion Creangă este ieşit şi crescut în sânul poporului, dar scrie el oare “Amintiri din copilărie” şi “Moş Nichifor Coţcariu” ca să arate cum trăia poporul sau, dimpotrivă, pentru a crea satisfacţii estetice cititorului? Şi, din nou, G. Coşbuc traduce “Iliada” pentru a arăta “viaţa grea” sau “viaţa de la ţară” a grecilor ori pentru valoarea pur literară a operei lui Homer? Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia, I. Vinea nu puteau fi consideraţi ca reprezentând o structură a literaturii rulare. La fel Camil Petrescu, Matei Caragiale, G. Călinescu, H. Papadat Bengescu.
Plecând de la un concept, Lovinescu va găsi aceeaşi explicaţie pentru toţi scriitorii secolului al XIX-lea şi pentru toţi cei din prima jumătate a secolului următor: “De aici naţionalismul istoric al lui Eminescu, rezolvat, pentru prezent, în misticism ţărănesc; de aici „ţărănismul” sămănătorist mărturisit reacţionar şi poporanismul „democrat” al Vieţii româneşti; de aici teoria literaturii „ce vine şi se duce la popor”, şi naţionalizarea literaturii prin poezia populară; de aici teoria slavă a „datoriei” intelectualilor către popor şi obligaţia scriitorilor de a ieşi din popor sau de a fi crescuţi în sânul lui; de aici teoria „specificului naţional” ca o dovadă neîndoioasă de talent; de aici ura împotriva tuturor curentelor noi literare şi combaterea modernismului, sub cuvânt că ar fi lipsit de „realităţi naţionale” sau că a produs o literatură de imitaţie, deşi literatura noastră romantică a fost mult mai imitativă; de aici teoria unei ţărănimi, singura păstrătoare a virtuţilor rasei sau chiar a oricăror virtuţi, deci ura împotriva orăşenimii, care nu e decât un conglomerat de rase diferite, cu defecte şi fără însuşiri, şi, prin urmare, ura împotriva literaturii urbane; de aici întoarcerea spre ortodoxie a Gândirii”.[26]
Lovinescu uită să amintească de Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Al. Macedonski, Alexandru Odobescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Ilarie Voronca şi de alţii care nu au nimic de-a face cu “misticismul ţărănesc” şi cu “ura împotriva orăşenilor”. Toţi aceştia nici nu mai puteau fi caracterizaţi ca fiind ieşiţi şi crescuţi în sânul poporului (conform sensului dat de Lovinescu), fiind orăşeni, urmaşi de orăşeni!
 Voind cu orice preţ să arate că literature modernă începe în cultura română odată cu mişcarea modernistă de la “Sburătorul” condus de el, E. Lovinescu trece sub tăcere contribuţia de excepţie a lui Macedonski la modernizarea poeziei, proces în care Macedonski însuşi se considera doar o etapă. „Pe rînd, scria el încă din 1882, voi fi... om al viitorului şi om al trecutului”[27] „Literatorul”, în concepţia mentorului său, „se apropia treptat de formula lui Heliade, restabilea legătura distrusă dintre prezent şi trecut, era trăsătura de unire dintre timpul nou şi clasicism”[28]. A prelua în artă stiluri perimate este cu neputinţă. A te înscrie pe curba unei tradiţii ascen­dente este însă nu numai posibil, dar şi foarte necesar. De aceea, „concluziunea ar fi cam aceasta: nu întoarcerea spre clasicism, ci starea în legătură cu tot ce a fost înaintea noastră”. Operaţie complexă, definită de Macedonski „sub­tilitatea cea mare”, care după el constă în : „A nu se rupe cu trecutul; însă a se imita acest trecut, a se lua formele externe ale scrisului oriunde ar putea fi ele într-o stare de dezvoltare mai înaintată, fără a se abdica de la sufletul propriu fiecărui individ şi ţării”.[29] Poetul pleacă, observă Marino, de la principiul evoluţiei, după care arta literară ţine pasul cu evoluţia societăţii, reflectînd fiecare moment istoric, de la nivelul fiecărei epoci. Între etape nu există deosebiri de ordin calitativ, ci numai de orizont şi perspectivă.”[30]
Rezultă că aproape cu o jumătate de secol înaintea lui Lovinescu se pusese problema neîncremenirii în tradiţie şi în ţărănism. Iar ca lucrurile să fie şi mai clare, reproducem afirmaţia categorică a lui Macedonski, făcută în 1912: „...Cu totul ciudat ca noi, cei ai zilei de acum, să nu fim alt­ceva decît tot cei ai zilei de ieri şi astfel oamenii să se prime­nească, iar gîndurile şi modul de a le exprima să rămînă cele de acum trei mii de ani”. Ideea nu era exprimată pentru prima oară, chiar Macedonski o mai formulase o dată, chiar în primul an al secolului XX: „o limbă şi o literatură nu se poate mumifica în trecut, că arhaizarea este omorîrea limbii, că ea este ruperea acordului cu prezentul”. În materie de fond, ceea ce urma să domine, în convingerea sa,  va fi „complexitatea sufletului modern”, în ceea ce el are mai autentic, trăit, iar nu „artificialitatea lui”, de simplă imitaţie.
Afirmaţiile acestea ar fi trebuit să fie cunoscute de adepţii sincronismului care încep polemicile cu Edgar Papu în 1974, deoarece le expusese pe larg Adrian Marino în 1965, în studiul „Alexandru  Macedonski despre tradiţie şi inovaţie”, din revista Steaua, XVI, 2, februarie 1965, şi le analizase pe larg în 1967, în volumul “Opera lui Alexandru Macedonski”, de unde le-am selectat şi noi.
“Ura împotriva literaturii urbane” este, de asemenea, o exagerare a lui E. Lovinescu. Nu este nici bine şi nici rău că într-o literatură se dezvoltă tema ruralismului. În literature americană, de exemplu, “moştenirea îngemănată a locului şi destinului şi-a pus amprenta asupra literaturii lui Robert Penn Warren, a cărui carieră se întinde aproape de-a lun­gul întregului secol XX.”[31] Născut la Guthrie, Kentucky, în anul 1905, Warren a debutat cu o biografia John Brown - The Making of a Martyr, în 1929. Între prima şi cea mai recentă carte, Warren a publicat peste treizeci de volume de poezie, proză, critică, istorie şi teatru. „El a influenţat în idei şi  practică o întreagă generaţie prin manualele scrise în colaborare cu Cleanth Brooks şi prin revista Southern Review, fondată tot împreună cu acesta la mijlocul anilor treizeci, la Universitatea de Stat din Louisiana”.[32] De aici şi până la constatarea lui Jose Ortega y Gasset nu mai este mult. Pentru el, opera de artă acţionează „ca o forţă socială care creează două grupuri antagonice, care separă şi selecţionează din grămada amorfă a mulţimii două caste diferite de oameni.”[33]
O castă, în cadrul literaturii române, poate fi socotită cea care are în vedere tradiţia (interesantă şi vie pentru creatori şi cititori), şi o castă, să-i spunem modernă, intersată de transformări revoluţionare, experienţe, inserturi străine. Fiecare dintre ele are drepturi egale la viaţă şi în manifestări. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cuvântul începe să spună mai mult decât spunea la început, mai mult decît ceea ce avea intenţia să spună. Ordonarea ori­zontală a textului, care implică o înlănţuire ireversibilă a cuvintelor, un traseu obligatoriu, chiar dacă nu este vorba despre un limbaj propriu-zis logic, esté oprită, pusă în primejdie : deodată cuvîntul se dilată, încărcat de semnificaţii multiple care împiedică mersul, discursu­lui şi, întîrziindu-1, îl fac să devieze, impunînd în con­trapunct un parcurs vertical, ce conferă textului o den­sitate pe care nu o avusese iniţial.[34] Scriitorii sovietici, înainte de perestroica lui Gorbaciov, impuseseră o literatură a rurarului de mare valoare, fie ei ruşi, ucrainieni sau gruzini.
Am putea accepta că E. Lovinescu are dreptate dacă s-ar referi la principiile teoretice ale lui N. Iorga, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre rolul lui Eminescu, fiindcă acesta deplânge starea economică a ţăranului decăzut din drepturile lui şi critica pătura suprapusă, fără să ceară, ca Iorga, ca literatura să se ocupe de oropsiţii ţărani de pe pământurile arendaşilor. Ne este greu să acceptăm că despre “misticism ţărănesc” este vorba în “Luceafărul”, în “Floare albastră”, în “Memento mori”, în “Glossă” şi chiar în “Sara pe deal”. Şi chiar, mai direct spus, în niciuna dintre poeziile lui nu se poate citi “naţionalismul istoric”. El poate fi găsit, însă, expus explicit în publicistica de la “Timpul”, dar aceasta presupune o altă discuţie şi o altă argumentare.
Teoria sincretismului, care a modernizat viziunea asupra literaturii române, e mai puţin strălucitoare când ajunge la exemple. Lovinescu  remarcă, de pildă, revista Vieaţa nouă a lui Ovid Densusianu, care “ne-a dat o doctrină a ideologiei moderniste şi a întreţinut, într-un cerc universitar, cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult teoretică decât practică şi de o valoare mai mult intenţională decât reală: cu aceste limitări, locul Vieţii noi în dezvoltarea literaturii noastre este indiscutabil şi, teoretic, mai însemnat decât locul Sămănătorului sau decât al atâtor reviste apărute în brazda lui.[35] Recunoscând singur că “Vieaţa nouă” nu are rezultate pe tărâmul artei nu ne rămâne decât concluzia că nu teoriile crează valori. Aşadar nu pentru valorile produse de ideologia modernist apreciază el revista, ci pentru faptul că  “O. Densusianu pune problema sincronismului şi a creaţiei originale prin asimilare, forma obişnuită de creaţiune a popoarelor tinere, intrate brusc în contact cu civilizaţiile apusene.”[36] Deşi apreciază la Densuşianu, în aceeaşi pagină, simţul  contemporaneităţii “şi al participării efective la viaţa spirituală a timpului” criticul constată că revistei i-au lipsit “condiţiile minime pentru a reprezenta în literatură sensibilitatea nouă.”[37] Poezia sămănătoristă şi  cea tradiţionalistă, cum le numeşte Lovinescu, vor da literaturii române pe Octavian Goga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu Lucian Blaga, Radu Gyr, iar poezia simbolistă, deci modernistă, pe I. Minulescu, G. Bacovia, Mihail Cruceanu, Camil Baltazar. Numele sunt cele mai sonore, alese din exemplele lui Lovinescu. Valoarea poeţilor nu este dată deci de apartenenţa la o mişcare estetică.
Dar chiar dacă Lovinescu are motive să minimalizeze rolul sămănătorismului, al poporanismului şi al gândirismului, considerându-le a nu fi sincrone cu modernismul, aceasta nu înseamnă şi că se află în miezul problemei. B. Croce constatase că au fost perioade în care au dominat cele mai sucite şi barbare doctrine de artă, dar aceasta nu a împiedecat, pe vremurile acelea chiar, să se facă diferenţă între frumos şi urât şi să se discute cu fineţe asupra lor.  „Eroarea se condamnă întotdeauna, nu prin gura judecătorului, ci ex ore sno.[38] Fiindcă rolul criticului şi al istoricului literar nu este să condamne, ci să descopere sâmburele din care poate să crească planta frumos înălţătoare sau firav mirositoare, ori falnicul stejar. Să ne amintim că atunci când profetul Iona, trimis să anunţe nimicirea cetăţii Ninive, iar el credea că  nu mai are niciun rost pe lume, Dumnezeu a făcut să crească în pustiu un biet ienupăr care să-l scape de arşiţa soarelui fierbinte. „Ştiu că critica omoară, scria Macedonski, şi că încurajarea dă puteri noi, îmbărbătează sufletul debutantului.”[39] O idee, oricât ar părea de năstruşnică, trebuie încurajată. Ideile, mai ales în critica literară, sunt rare, orice interpretare nouă este benefică actului creator.
            O nouă viziune asupra literaturii este oricând benefică. Ea, dacă nu este productivă, dispare de la sine. Fără contestarea clasicismului nu ar fi putut să se dezvolte romantismul, iar fără contestarea romantismului, curentele următoare – simbolismul, parnaseismul, miniaturismul, cubismul etc – nu ar fi apărut modernismul. El singur îşi semnează actul de deces tăindu-şi rădăcinile atunci când se vrea rupt de trecut. El îşi blochează dezvoltarea devenind, zice-se, postmodernism şi post-postmodernism...
Întâia formulare a ideologiei lui Lovinescu - va mărturisi singur atunci când se va prezenta ca reprezentând critica modernistă - “s-a afirmat mai întâi în domeniul socialului, susţinând în cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne (1924-1925) că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu era vorba de a exprima o preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formaţie şi a altor civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalităţi sociologice, criticul l-a denumit sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastră actuală s-a format prin import integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de creştere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalităţii.”[40] Este adevărat, numai că, aşa cum au observant şi alţii, “culturile importatoare” pot depăşi, prin dezvoltare, “produsele importante”. Oricât s-ar gări rădăcini caldeene în “Cântarea cântărilor” a lui Solomon, ea este produsul culturii ebraice, nu a celor care au schiţat mai înainte câteva texte despre misterul iubirii.
Să reţinem: sincronismul este, pentru E. Lovinescu, o fatalitate socologică pe baza căreia s-a format o civilizaţie, în general, şi civilizaţia română în special. El constă în importul integral al stadiului în care se află societăţile civilzate şi în saltul peste etapele evolutive. El afirmă fără echivoc că “nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia; prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca un fenomen incontestabil.”[41] În Istoriei literaturii române contemporane (cinci volume, publicate între 1900 -1925), “scriitorii sunt judecaţi, pe de o parte, din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism nu numai în dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale, ci şi în legătură cu mişcările din Apus, iar, pe de alta, ca un criteriu de valorificare şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte.”[42] În Mutaţia valorilor estetice (1929), dezvoltându-şi ideile, Lovinescu ajunge la concluzia că “nu există o ştiinţă a literaturii, ci o istorie a ei”, care nu cercetează literatura “prin raportare la un ideal estetic, ci la totalitatea factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul.”[43]
Lovinescu este cu adevărat la curent cu mişcarea de idei din critica literară contemporană lui. El face această afirmaţiede mai sus în continuarea lui Perky Lubbock, care  publicase The Craft of Fiction (1921), a lui I. A. Richards, autorul volumului “Principles of Literary Criticism (Principiile criticii - 1924), şi a lui Roman Jakobson, care vorbise deja despre “formalismul organic”, după care opera literară reprezenta un sistem de factori corelativi. El nu-i citează, dar sincronizarea este limpede că funcţiona, cel puţin pentru critical de la “Sburătorul”. Căci, să nu uităm, E. Lovinescu nu este doar un critic de talent, el are o pregătire de specialitate de excepţie (îşi luase doctoratul la Paris cu Emile Faguet (1847-1916), unul din marii istorici şi critici ai culturii franceze, ştia mai bine decât mulţi limba franceză şi latina.
Ceea ce nu înseamnă că teoria literaturii nu există, cum afirma el. Mihail Dragomirescu (1868-1942) publicase în “Convorbiri literare”, încă din 1894, studiul “Critica ştiinţifică şi Eminescu” (reluat în volumele din 1909 şi 1925), “Teoria poeziei cu aplicare la literatura română” (1906) şi chiar lucrarea “Ştiinţa literaturii”, în 1926.  Fusese discipol al lui Maiorescu, dar ulterior se despărţise de el. Admirator al lui Maiorescu era şi E. Lovinescu, despre care va scrie trei volume T. Maiorescu”, (I-II, 1940), “T. Maiorescu şi contemporanii lui”, (I-II, 1943-1944); “T. Maiorescu şi posteritatea lui critic”, (1943).
 E. Lovinescu fusese şi colaborator la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907-1909), dar în 1937 va fi extrem de aspru cu el, afirmând că “personalitatea criticului se rezumă în nota sa negativă”, iar laudele lui sunt excessive.[44] Aşadar, despărţire totală. Dar nu este de mirare. Aristotel scrisese „Poetica” pentru a-l combate pe Platon, căruia îi fusese discipol.
Secolul XX s-a definit mai mult decât cele dinaintea lui ca fiind „o con­tinuă interogaţie cu privire la structura şi validitatea valorilor, a valo­rilor politice şi morale, dar şi literare. Romantismul, simbolismul ori prerafaelitismul, au însemnat, pentru secolul trecut, momente de ne­gaţie, mai mult sau mai puţin violentă, ale literaturii precedente sau în curs. Dar aceste negaţii înlocuiesc, de fapt, o convenţie literară cu alta, un sistem de valori, cu altul. Revolta dadaiştilor ori a futurişti­lor a înlocuit însă sistemul de valori al începutului de veac cu o stare de permanentă negaţie a oricărui sistem, a oricărei constrângeri. În anii primului război mondial, şi imediat după, fenomenul a părut efemer, o simplă extravaganţă printre altele ale epocii, dar astăzi, în perspec­tivă istorică, deşi nu putem vorbi de o largă difuzare a celor două mişcări, constatăm sincronismul lor cu unele inovaţii din poezia şi proza veacului nostru.”[45] Tudor Vianu publicase însă în 1934 şi 1936 cele două volume ale sale, Estetica, în care definise că estetica este ştiinţa frumosului artistic, iar în 1932, când scrisese Arta prozatorilor români analizase scriitorii tocmai prin prizma valorii operelor lor şi nu prin ideologia, aparteneţa la curente, exprimarea sau nu a patriotismului, convins că “prin expresie, evenimentele intime ale artistului se obiectivează; ele se desfac pînă la un punct din legătura care le uneşte cu individualitatea conştiinţei, devenind realităţi sociale, interumane.”[46] Această „dialectică specială a expresiei”, cum o numeşte Vianu,  nu se poate realiza decât printr-un tact special al artistului.
Psihosociologii sunt de părere că nu există imitaţie reflexă, transport instantaneu de imagini în noi, sub formă de mişcare provocată, dacă nu suntem mai dinainte capabili de o asemenea mişcare. Nu imităm automat decât ceea ce ştim dinainte să facem, întreaga existenţă a copilului fiind o dovadă în acest sens. Dacă astfel stau lucrurile, imitaţia nu are calitatea de a plăsmui în noi şi prin noi viaţa interioară a lucrurilor. Ea nu o plăsmuieşte decât în măsura în care o posedăm mai dinainte. Rămâne să tragem concluzia că literatura română a putut să apeleze la mutaţii şi la influenţe doar în măsura în care acestea existau ca predispoziţii. În cazul literaturii, procesul învăţării de la alţii este şi mai complicat, întrucât aceasta se bazează pe folosirea limbii materne, iar cuvintele sunt în esenţă simboluri. Utilizarea simbolurilor este şi ea un comportament învăţat. Cu toate că există destul de multe dovezi conform cărora oamenii au o înclinaţie deosebită de a-şi însuşi şi utiliza anumite sisteme de simboluri, mai ales limba, capacitatea de a le produce într-un mod comunicativ cere expunere, deseori de o durată considerabilă. Nu trebuie să învăţăm să facem semne, cu toate că “experienţa socială poate modifica modul în care sunt afişate” aceste semne. 
A nu considera oraşul (târgul) un spaţiu al pierzaniei, al haosului şi al pierderii identităţii nu este “o mutaţie a valorilor”, ci o experienţă trăită de individ. Nu de la Proust a învăţat Camil Petrescu să-şi aleagă personajele din mediul citadin, ci propria-i experienţă de viaţă l-a determinat să scrie despre ce cunoştea mai bine. Iar comparaţii între el şi autorul romanului “În căutării timpului pierdut” se pot face, desigur, cu mult folos, dar la fel de util ar fi şi studiul legăturii dintre proza lui şi cea a lui Nicolae Filimon, alt citadin. Filimon consideră că românii, deşi abia numără „şase luştri” de cînd au rupt vălul  ignoranţei, inteleginţa şi devotamentul lor „cătră ştiinţi şi arte” din ultimul timp „triumfă despre toate obstaculele, iar „astăzi numărăm cu mîndrie mai mulţi ingineri civili şi agricoli, medici, astronomi şi filozofi. În literatura beletristică avem bărbaţi care mînuiesc pana în proză şi versuri cu multă inteliginţă, graţie şi conştiinţă.” Că Nicolae Filimon o fi exagerat vorbind atât de elogios despre literatura beletristică din vremea sa, este posibil, dar înainte de a scrie Lovinescu Istoria literaturii..., publicase Lucian Blaga: “Zamolxe, mister păgân” (1921), “Tulburarea apelor”, dramă (1923), “Meşterul Manole”, dramă în cinci acte (1927) şi studiile de filosofie „Trilogia cunoaşterii”, volumele de versuri “Poemele luminii”, “Paşii profetului”, “În marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpăna apelor”, în care nu poate fi vorba de un caracter „mistic şi mesianic” sau de confuziui ale eticului cu etnicul, cum reproşa istoricul literar stării generale a literaturii române.
Iar cei care polemizau cu Edgar Papu după 1974 trebuiau să cunoască studiul “Experimentul şi spiritul matematic”, publicat de Lucian Blaga în 1969, în care sunt imaginate două evoluţii: una verticală, caracterizată prin sfială adaptativă şi tendinţa de a alcătui sisteme organice tot mai autonome faţă de condiţiile cosmice, şi evoluţia orizontală, caracterizată prin adaptare făţişă, acuzat adaptativă, specializare a structurilor şi formelor.[47] El enunţă legea ipotetică a plafonurilor biologice:„o evoluţie biologică prin specializare coboară plafonul evoluţiilor biologice verticale posibile pe baza ei - cu atât mai mult, cu cât este mai avansată”. Antropologul susţine existenţa unui primat originar (sau, poate, un „pro-simian”), de la care, prin evoluţie verticală (mutaţiuni radicale, conservând totuşi unele prirnitivisme), se ajunge la om, iar prin evoluţie orizontală (specializări, depăşind organic primitivis-meie) se ajunge la antropoide.”[48]
Dacă sămănătorismul, poporanismul, gândirismul erau, la data când îşi încheie E. Lovinescu sinteaza “Literatura română contemporană”,  curente perimate, aceasta nu se datora doctrinei acestora, ci mai degrabă faptului că scopurile propuse de ideologia lor fuseseră, cel puţin parţial, atinse: scriitorii repuseseră în drepturile lor fireşti etnia, funcţia naţiuni, mitologia şi trăirile mistice. Nu cântarea pământului şi a ţăranilor avea să deranjeze, ci lipsa de talent a unora dintre autori care erau simpli emuli ai înaintaşilor. Renunţarea la legăturile cu pământul natal, la amintirile din anii de formare, la tradiţii este imposibilă pentru un scriitor.  Pentru James Joice, ne asigură regretatul Dan Grigorescu, “Intîlnirea cu peisajul vestului Irlandei i-a prilejuit scrierea a două eseuri care vor fi publicate în Piccolo de la Sera. Deşi aluziile livreşti sînt mai numeroase şi textul capătă uneori sunetul unui reportaj turistic, e limpede că multe se schimbaseră în atitudinea lui Joyce faţă de oamenii simpli, de ţăranii irlandezi pe care, cu 9-10 ani în urmă, îi prezentase cu maliţie în discuţiile lui cu lady Gregory şi cu Yeats. De data aceasta, totul e afectuos, obiceiurile tradiţionale sînt descrise cu exac­titate, fără urmă de ironie. Întîmplări de demult - cum e aceea a bătrânului magistrat din secolul al XV-lea, James Lynch Fitzgerald care, în numele dreptăţii şi-a osîndit fiul vinovat de omor şi, cînd călăul a refuzat să-şi facă datoria, l-a spînzurat el însuşi pe ucigaş - sînt po­vestite cu un sentiment adînc al sensurilor lor dramatice şi aduc dinaintea cititorilor triestini pilde ale virtuţilor acestor oameni peste care s-a aşternut pulberea lumi­noasă a tradiţiei.”[49]
Întorcându-ne la poeţii români, nu fondul poeziei ar putea deranja pe cineva, ci imposibilitatea versurilor lor de a emoţiona, mai exact, lipsa de originalitate. Ceea ce nu-l împiedică pe Lovinescu să afirme: “Poezia lui P. Cerna trebuie, aşadar, încadrată în formula poeziei de substanţă intelec­tuală ca fond şi retorică, sub raportul formei. Înlăuntrul acestei formule, ea depăşeşte tot ce s-a scris pînă acum la noi, nu atât prin energia sentimentului, ci prin amploa­rea dezvoltării lui în largi acorduri şi în compacte con­strucţii de strofe retorice”[50] În final, ne putem întreba cât este de intransigentă critica modernistă, dacă asemenea aprecieri declanşează versurile : Nu ţi-am vorbit vrodată, şi pe fereşti deschise/ Nu ţi-am trimis buchete, stăpîna mea din vise,/ Ci numai de departe te-am urmărit adese, / Iluminat de gînduri nespuse, ne-nţelese...//  Şi nu doar critica modernistă îl aprecia pe Panait Cerna, ci şi Mihail Dragomirescu, considerat exponentul criticii estetice. Pe Panait Cerna vor încerca să-l impună şi proletcultişi, dar acţiunea s-a dovedit zadarnică.
Teoria sincretismului şi teoria referitoare la mutaţia valorilor, elaborate de E. Lovinescu, sunt îndiscutabil câştiguri enorme în dezvoltarea literaturii române. Ele nu pot fi însă singurele modalităţi de a interpreta fenomenul cultural românesc. Este nevoie, de asemenea, să nu uităm nicio clipă că Lovinescu nu minimaliza importanţa tradiţiei, ci dorea modernizarea mijloacelor. Faptul că cere literaturii române să se sincronizeze cu mişcările europene nu este o lipsă de patriotism, ci dimpotrivă, arătarea unei direcţii care ar putea duce la înnobilarea ei. Lovinescu este un mare iubitor al literaturii române, nu doar unul dintre cei mai importanţi critici ai ei. Atunci când Barbu Fundoianu face afirmaţia că România “nu e intelectualiceşte decât o provincie din geografia Franţei”, Lovinescu se supără, simţindu-se lezat. Criticul nu se lasă influenţat de “teoreticianul franco-român al curentelor de avangardă” şi se va referi la poezia lui Fundoianu ca fiind mai degrabă tradiţională şi rurală, în care doar accentele şi notaţia sunt moderniste, dar şi acestea fiiid influenţate de Arghezi.
În ceea ce priveşte protocronismul, spaima sincroniştilor este nejustificată, dacă lucrurile ar fi fost private, cum ar fi fost firesc, ca o confruntare de idei. Mai apărea un “ism”, după atâtea altele: clasicism, romantism, modernism, estetism, simbolism, constructivism, structuralism, naţionalism, universalism, cosmopolitism! Limba română crease unul şi “mai original” înaitea protocronismului: păşunism, cuvânt care nici nu apare în “Dicţionarul explicative al limbii române”, editat de Academie la un an după apariţia protocronismului. Păşunismul era critica cea mai severă care se putea aduce unui scriitor neancorat la evoluţia literaturii, celor care se mai încăpăţânau să scrie poezie despre satul patriarhal, cu ciripit de vrăbii şi susur de izvoare, cu versuri rimate simplu şi sentimente lacrimogene faţă de ce-a fost şi n-o să mai fie. Erau cei care credeau că a face literatură nouă însemna să scrii despre şăranul intrat în gospodăria agricolă colectivă, vestitele C. A.P. –uri, înfiinţate după modelul colhozurilor sovietice. Un scriitor care primea atributul de păşunist nu mai avea nicio şansă să fie luat în seamă.
Conform “Dicţionarului de sociologie”, termenul protocronism a fost creat de Edgar Papu pentru a desemna anticipările culturale şi condiţia oricărei culturi de a crea în chip autonom, nu numai de a imita (recepta) alte culturi. Cuvântul “protocronim” este format după model grecesc: πρώτος, prõtos, (primul) + χρονος, chronos, (timp), în traducere, “primul timp, strătimpul”.  După Edgar Papu, „Atât imitaţia, principiul sincronismului, cât şi anticipaţia, notă a protocronismului, pot exista împreună într-o cultură. Fenomenul sincronismului este valabil la noi dar a fost considerat a fi singurul. Pe lângă el mai există şi celălalt fenomen al protoconismului de care mă ocup în cartea mea”.[51] Sincronismul şi protocronismul sunt două feţe ale aceleiaşi culturi, ele coexistînd în orice cultură. Protocronismul susţine că unele evenimente posedă caracteristici structurale noi şi anticipatoare. Acestea sînt protocroniile. Împreună cu ele se cuvin menţionate şi alte tipuri sau specii de diferenţieri temporale ale culturii: sincroniile culturale, (syn =împreună, cronos=timp), catacroniile (cata=în urmă, cronos=timp), pancroniile (Adrian  Marino), anticronii (Solomon Marcus), etc. Sincroniile se exprimă sub forma raporturilor temporale nivelatoare (dintre culturi). “Protocroniile se manifestă sub forma fenomenelor de anticipare iar catacroniile delimitează fenomene (raporturi temporale) de întîrziere (decalaje culturale). Un cercetător al culturii va sesiza că există epoci în care predomină sincroniile, epoci în care domină protocroniile şi epoci în care predomină catacroniile.”[52]
Mircea Martin apreciază că Edgar Papu a lansat “o ipoteza mai mult decât spectaculoasă, chiar revoluţionară, cu privire la statutul literaturii şi culturii româneşti şi la raporturile lor cu marile literaturi şi culturi ale Europei şi ale lumii. El nu afirmă doar originalitatea literaturii române, dar şi prioritatea ei intermitentă faţă de aceste literaturi. Există mişcări şi opere în istoria literara autohtonă apărute - cronologic vorbind - înaintea altora din afară şi, totuşi, românii, cu privirile lor aţintite în mod tradiţional spre Occident, le consideră pe acestea din urmă anticipatoare.”[53]  Exemplele oferite de Edgar Papu sunt suprarealismul şi dadaismul. Până aici nimic nou. Exact cu treizeci de ani înainte, în 1944, criticul poeziei franceze, Leon-Gabriel Gros scrisese, în “Presentations des poetes contemporaines, Ed. Cahiers du Sud, că prin Ilarie Voronca “pentru a treia oară în 30 de ani lirismul românesc a infuzat un sânge nou poeziei franceze”.[54]  Exemplul dadaiştilor şi al suprarealiştilor, protocronişti avant-a letter, îl dăduse şi Crohmălniceanu în 1967 într-o istorie scrisă în principal pentru studenţi şi profesori. Şi fusese bine! Dar Edgar Papu nu s-a mulţumit doar cu exemplele dadaiştilor şi a generalizat, afirmând: “una din trăsăturile definitorii dominante ale literaturii noastre în context universal este protocronismul”. În concepţia autorului, mentalitatea autohtonă trebuia să se schimbe în sensul conştientizării priorităţii şi al renunţării la complexele de inferioritate pe care inclinaţia imitativă le genera în mod continuu.[55]
Faptul că protocronismul este indreptat impotriva sincronismului lovinescian ar reieşi  clar din textul publicat de Edgar  Papu în revista “Secolul XX”, din însuşi modul de a construi termenul de care şi-a legat numele, crede Mircea Martin.  Nu este însă la fel de clar şi pentru noi. Papu consideră protocronismul o altă modalitate de a citi istoria literaturii române pe lângă cea a continuiei imitaţii. Faptul că termenul include în formarea sa un paralelism nu este un atac, aşa cum în postmodernism nu se poate citi o intenţie împotriva modernismului, ci exact ce sugerează particular post, adică după; proto, al “lui Papu” însemnând înainte. Evident, şi cuvântul protocronism şi cuvântul postmodernism pot naşte dubii dacă îţi pui problema cum poate fi ceva înainte de a fi fost şi cum poate fi ceva după ce a fost… Dar limba română are chiar în structura ei aceste posibilităţi de exprimare, existente înainte capacităţii de a combina neologismele. Voi fi fost şi voi fi venit sunt exemple la îndemâna. N-a fost să fie, de care se ocupă pe îndelete Noica, este un alt exemplu. Depărtişor nu este o depărtare mică, ci o apropiere sentimentală, care nu include spaţiul şi timpul. Urâţel nu este un urât mic, ci o diminuare a observaţiei, atunci când nu este de-a dreptul o alintare. Bădele nu este un Badea mic, ci o alintare. Idem Angheluţă faţă de Anghel! În expresia “sufleţelul meu”, sufletul nu este mai mic, ci un accent pus pe intensitate. Eminescu scrie, cu ironie, că îngerii care care au rămas în cer sunt cam prostuţi, doar demonii sunt îngeri de geniu.
Mircea Martin afirmă fără echivoc că din argumentaţia lui Papu “lipseşte orice adresa antieuropeană, antioccidentală. Critica lui vizează parţialitatea reprezentării lovinesciene (deşi Lovinescu recunoştea importanţa “diferenţierii” în cadrul teoriei sale sincroniste) şi perpetuarea ei in mentalitatea autohtonă. Probabil din aceasta cauză, precum şi datorită reputaţiei de savant a profesorului Edgar Papu, nimeni n-a reacţionat la hazardata sa ipoteză, care, dincolo de caracterul ei generalizant şi peremptoriu, putea avea indreptăţiri punctuale”[56]. Cum nimeni nu reacţionase la studiul lui Virgil Cândea, publicat în 1973, la “Editura Enciclopedică Română” intitulat “Dimitrie Cantemir” în care se făcea afirmaţia că “Istoria creşterii şi descreşterii Curţii otomane” a însemnat, până în 1827, “principala lucrare de referinţă privind acest subiect în istoriografia europeană”.[57] Nici nu avea cum să apară opinii antioccidentale în scrisul lui Edgar Papu, fiindcă el era format la şcolile culturii europene şi scrisese în spiritual lor tot ce publicase până atunci.
Papu era însă un comparatist, un intellectual de vastă cultură şi un spirit liber. El nu aduna fişe de lectură, ci interpreta opere, autori şi epoci. Încă din 1943, Edgar Papu era interest de organizarea duală a omului, de dualitatea  ştiinţei şi a artei, dar şi de raporturile dintre ele. El lansa o idee revoluţionară, care n-a scandalizat însă pe nimeni, şi anume că în ciuda peceţii sau a tiparului ori mărcii (el zice “întipărirea”)  pe care o pune ştiinţa pe o întreagă epocă,  unele sinteze spirituale de prim ordin ale umanităţii sunt făptuite, în acest răstimp, de către artă. Cu propriile-i cuvinte: “Totuşi nu se poate desconsidera amănuntul că arta este  aceia care aşterne o întipărire definitivă asupra oricărei iniţiative şi asupra  oricărui proces de cultură pe deplin  încheiat.”[58]
Aşadar, prioritară în dezvoltarea societăţii umane, este arta şi nu ştiinţa. Tot originală este la Papu şi diferenţa alternativă pe care o stabileşte între plăsmuire şi cunoaştere, adăugând că deşi aceasta se  accentuiază numai în domeniul artei, „noi am privit di­feritele soluţii ale acesteia ca valabile şi pentru celelalte categorii spirituale ale vremii moderne.”[59] Astfel, în capitolul „Opticul şi scripticul” din lucrarea citată, Papu a schiţat existenţa a două tipuri de cultură pe baza predominării plăsmuirii sau a cunoaşterii. In articolul „Creaţia în filosofie” a căutat să surprindă la un domeniu circumscris legătura celor două elemente, relaţie care se manifestă în chipul cel mai pronunţat şi mai nuanţat înlăuntrul artei. „Extinzând, în această privinţă, şi în alte planuri, desbaterile din cadrul disciplinei artistice, „Soluţiile artei în cultura modernă” mai mult decât o lucrare de estetică este una de „atitudine estetică”.[60] Ţinând seamă de cele de mai sus, putem afirma că plăsmuirea conceptului de „protocronism” de către Edgar Papu nu este o iniţiativă cu scop ideologic, aşa cum se susţine cu obstinenţă, ci o atitudine estetică.
Ceea ce ne surprinde studiind fenomenul (termenul, curentul sau conceptul) protocronismului este lipsa de argumente a contestatarilor şi vehemenţa desfiinţării, patosul negării unui fapt despre care dau de înţeles că n-ar avea nicio valoare, că a fost un rău de care nu numai cei implicaţi, ci toată lumea ar trebui să se teamă sau, în cel mai rău caz, să se ruşineze. Protocronismul apare astfel a fi un fel de boală venerică de care a suferit un coleg de cameră, se ştie că a fost bolnav, dar, boala fiind venerică, nu se ştie câţi dintre contemporani n-au fost molipsiţi, chiar dacă n-au intrat în încăpere. Impresia pe care o lasă comentatorii este că simpla pronunţie a cuvântului ori citirea lui ar trebui să stârnească indignare. Majoritatea comentatorilor scriu despre protocronism ca şi când toată lumea ar şti care sunt “ravagiile” produse de acest tsumani al românismului românesc, un amestec de comunism şi fascism, mai periculos decât Al Qaeda.
În sprijinul protocronismului lui Edgar Papu intervin, virulent sau nuanţat, Mihai Ungheanu, Paul, Anghel, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu.
Înainte de a analiza fenomenul, ne simţim datori să facem câteva precizări. Prima: nu sunt rudă cu “protocronistul” Paul Anghel, fiind vorba doar de o coincidenţă de nume, el provenind din Moldova lui Ştefan cel Mare, iar eu din Oltenia lui Mihai Viteazul!. Precizarea este necesară întrucât - neşansa banalului nume pe care-l port – uneori, în comentariile despre protocronism, este scris prenumele Petre în loc de Paul. Cu scriitorul Paul Anghel am fost coleg de redacţie, el fiind redactor şef, eu avansat redactor principal la intervenţia lui, dar nu aveam aceleaşi convingeri socio-culturale. Asupra convingerile politice nu mă pot pronunţa, eram amândoi membri de partid, dar niciunul nu am făcut caz de apartenenţa la partid. El a scris reportaje înflăcărate despre realizările socialismului, mai ales în “Scânteia”, oficiosul partidului, eu nu am scris niciun rând în “Scânteia”, “Scânteia tineretului” sau în alte publicaţii specializate în propaganda de partid (de altfel, între noi era o diferenţă de un deceniu, nu am avut ghinionul să fiu supus presiunilor proletcultiste). A doua precizare: nu am dat nicio importanţă protocronismului, deşi am fost contemporan cu el, acesta fiind perceput de cei mai mulţi scriitori ca un conflict între nişte scriitori care ocupau funcţii de conducere în presa literară. În sfârşit, dacă aş accepta că scriitorii sunt sau protocronişti sau sincronişti, m-aş autodemasca şi aş declara că sunt sincronist. De fapt, în perioada în care revista
Mircea Martin, în anul 2002, fiind critic şi istoric literar, a scris însă un studiu de sinteză consistent şi obiectiv în şase numere consecutive ale Revistei 22, la care vom face trimitere în continuare. El consideră că protocronismul este urmarea existenţei a două direcţii diferite care se fac simţite în perioada de relativă libertate de la sfârşitul anilor '60. Prima are o coloratură “naţional-autohtonistă”, iar cea de a doua exprimă o tendinţă europenizantă, cosmopolită”, chiar elitistă.[61]
            Pentru simplificare, îi vom numi pe protocronişti tradiţionalişi, iar pe esteţi îi vom numi modernişti. Este de la sine înţeles că nici unii nici alţii nu excludeau aprecierea operelor de artă în afara valorilor estetice şi nico grupare nu propunea rupture cu spiritual valorilor europene. Cel puţin, nu declarativ. E greu să ni-l închipuim pe Edgar Papu (protocronistul), cunoscător şi iubitor de o viaţă întreagă a literaturii universale, contestând rolul şi importanţa valorilor europene, cum, tot greu ar fi să ni-l închipuim pe Nicolae Manolescu (modernistul), autor al atâtor studii despre clasicii literaturii române, contestând valorile literaturii naţionale. Ne este greu să ni-i închipuim, vom vedea însă şi dacă este imposibil.
Gruparea protocronistă a cuprins puţini scriitori. Pe lângă iniţiatorul ei, Edgar Papu – fost profesor universitar de estetică, cercetător, critic şi istoric literar, la data începerii procesului de remodelare a istoriei literaturii române fiind pensionar - care impune şi numele mişcării, activi mai sunt, pe lângă cei numiţi mai sus -  Mihai Ungheanu (născut în 1939), critic şi istoric literar, doctor în filologie (conducător ştiinţific prof. univ. Alexandru Piru); Dan Zamfirescu (născut în 1933), doctor în filologie, slavist, autorul unui remarcabil studio despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab; Paul Anghel,  scriitor şi scenarist - şi Ilie Purcaru, scriitor şi ziarist, fost redactor şef la revista “Ramuri”, de la Craiova, reînfiinţată în 1964. Cel puţin alte două nume de scriitori, scrie Mircea Martin, trebuie menţionate în continuare:  prozatorul Ion Lancranjan, “autor de romane cu tematica rurală, neevitând tragedia familiei ţărăneşti în socialism şi nici intruziunea agresivă a Securităţii în viaţa oamenilor”, şi poetul Ion Gheorghe, “poet ale cărui teme tradiţionale sunt uneori tratate în moduri ce simulează suprarealismul, în acelasi timp, adept al tracismului (autor al unei ipoteze fatasmagorice cu privire la civilizaţia tracă de pe valea Buzăului) şi al... maoismului (!).”[62] Aceşti scriitori, ca şi Gheorghe Pituţ, care li s-a alăturat, sunt scriitori de o certă forţă expresivă aluvionară, însă ceţoşi în plan ideologic. Pentru ei, trecerea de la obştile ţărăneşti devălmaşe la gospodaria agricolă colectivă din socialism ar fi trebuit să se facă aproape organic. Adepţi ai unui tip paradoxal de comunism primitiv-ţărănesc, ei îi insuflă fiorul naţional(ist) fără contradicţie.”[63] Observaţiile lui Mircea Martin privind profilul literar al  lui Lăncrănjan, Pituţ şi Ion Gheorghe sunt  corecte, dar trebuie adăugat că ei nu au teoretizat protocronismul, ci doar au fost obsedaţi ca poeţi de spaţiul rural şi de istoria lui.[64] Extinderea protocronismului asupra tuturor poeţilor sau oamenilor de cultură interesaţi de tradiţie este o eroare. Altfel, protocronişti trebuie consideraţi şi Coşbuc, St. O. Iosif, Goga, Blaga şi chiar Arghezi…
Din  gruparea moderniştilor, consemnează Mircea Martin, făceau parte scriitori şi critici care apucaseră să debuteze spre sfârşitul războiului sau în intervalul imediat postbelic - dintre care cei mai mulţi trecuseră prin inchisorile comuniste - Ion Negoiţescu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, Ovidiu Cotruş, Alexandru Paleologu etc., dar şi foşti ilegalişti ori simpatizanţi comunişti, precum Vera Calin, Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, foşti activişti ai Comitetului Central al Partidului, acum definitiv fixaţi în proiecte culturale, precum Paul Cornea şi Ion Ianoşi, foşti critici realist-socialişti realmente pocăiţi, ca Ovid.S. Crohmălniceanu ori Savin Bratu, şi mulţi tineri sau mai puţin tineri - de la Alexandru George la Gheorghe Grigurcu, de la Lucian Raicu la Livius Ciocarlie, de la Matei Calinescu la Ion Pop, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de la Gabriel Dimisianu la Valeriu Cristea, de la Dan Grigorescu la Alexandru Călinescu etc. Ceea ce îi unea pe aceşti oameni atât de diferiţi din punctul de vedere al biografiei, al formaţiei şi al concepţiei despre literatură (şi nu numai despre literatură) era ideea deschiderii spre lume şi spre modernitate, ideea modernizării prin (re)racordarea la reperele europene şi universale.”[65] Dacă unii trecuseră prin închisorile comuniste, nu-i mai lipsit de importanţă nici precizarea că unii trecuseră prin “universităţile” realismului socialist: Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, dar se pocăiseră oare cu adevărat? Îşi făcuseră cel puţin o “autocritică tovărăşescă” sau fiindcă nu le mai cerea partdul să fie proletcultişti, deveniseră modernişti? Cert este că rămân în discuţie întrebările: scriitorii iniţiaseră deschiderea spre Vest, sau Partidul, de îndată ce se distanţase de Moscova. Iar Gh. Rădulescu şi Iorgu Iordan, care luau apărarea sincronismului, erau proeuropeni sau doar supăraţi că-şi pierduseră rolul de reprezentanţi culturali ai cominternului? Fac parte cei citaţi mai sus ca fiind sincronişti fiindcă îi uneşte “ideea deschiderii spre lume şi spre modernitate, ideea modernizării prin (re)racordarea la reperele europene şi universal”? A adevărat, dar şi Edgar Papu trebuie trecut printre ei, fiindcă în 1976, Edgar Papu repetă ceea ce susţinuse toată viaţa, că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”[66].
Nu toţi scriitorii citaţi pot fi consideraţi însă contestatari ai protocronismului pentru simplul motiv că nu s-au pronunţat împotriva curentului. Faptul că eşti deschis “spre lume şi spre modernitate” nu este sinonim cu antiprotocronismul. Deschis spre lume şi spre modernitate era şi Edgar Papu. Iar dacă Papu este acuzat pentru scoaterea în evidenţă a curentelor sau modalităţilor pe care le consideră că s-ar fi manifestat în literatura română înainte de a fi fost gândite în Occident, atunci protocronist ar trebui socotit şi Crohmălniceanu, care scria în 1967: “Doi români, Tristan Tzara (Samiro) şi Marcel Iancu, se numărau printre iniţiatorii unor astfel de demonstraţii (avangardiste, n.n.) pe plan European încă din 1916, când puseseră la Zurich, împreună cu Hugo Ball, Hans Arp, Emmy Hennings, Richard Huelsenbeck ş.a., bazele mişcării dadaiste.”[67] Şi, mai departe, se citează mărturia lui Tzara, care “pentru întâia oară în lume” se striga în public: “noi voim, noi voim, noi voim să urinăm în culori diferite”… La rândul lor, textile lui Urmuz “se numără printre primele exerciţii predadaiste din lume, fiindcă circulau în cercul amicilor săi înainte de 1916. Sub raportul originalităţii, iarăşi nu se găsesc multe altele care să le poată disputa întâietatea”.[68]  Unele din versurile lui Tristan Tzara publicate în “Noua Revistă Română”, scrie Crohmălniceanu, sunt predadaiste.[69] După logica lui “pentru prima oară în lume”, protocronişti devin şi Mircea Cărtărescu (“Viaţa e o trebuşoară mai complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă”), Mihai Gălăteanu (““Cîte ţîţe mortale ai tu, fă, Patrie,/ trase în milioane de exemplare./ Ce tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele/ - ca pe nişte ziare.// O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de miare”), H. R. Patapievici („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”; sau despre limba natală: „Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim numai pentru înjurături”). Mai este cineva în lume ca ei? Sigur că nu, deci sunt protocronişti…
Dar despre protocronism vorbise Mircea Eliade cu mult înaintea lui Edgar Papu, în 1937, fără să folosească acest terment, înfiinţat abia în 1974 de cel din urmă:” „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să se aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credea, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă: ne acuzăm unii pe alţii şi sîntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţărim Parisul» – ca şi cum asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat în altă parte şi de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând”[70].
În ciuda poziţie sale echilibrate în analiza mişcării protocroniste, Mircea Martin face câteva afirmaţii care nu se pot susţine: “Posibilităţile de care dispunea grupul protocronist spre a-şi face larg cunoscute părerile erau mult mai mari, nu numai pentru că acest grup era tot mai susţinut de oficialităţi, dar şi pentru că dispunea de câteva reviste de mare tiraj. “Săptămâna”, “Flacara”, “Scânteia tineretului” (cu suplimentul sau literar) care, împreuna cu “Luceafărul”, revista de direcţie a grupului, constituiau o forţă apreciabilă în raport cu oferta exiguă din punct de vedere cantitativ a celor trei reviste (literare) antiprotocroniste: “România literară”, “Viaţa Românească” şi “Secolul 20”.[71]
Prima afirmaţie hazardată este susţinerea grupului protocronist de către oficialităţi. O fi aşa, dar nu se aduce nicio dovadă. Nici în ceea ce priveşte contribuţia revistelor nu se poate susţine că avantajul era de partea protocroniştilor – singura revistă care-i susţinea era “Luceafărul”, unde Mihai Ungheanu avea funcţia de redactor şef adjunct. O altă observaţie ţine de prestigiul şi de tirajul publicaţiilor: Revista “Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu, cu Corneliu Vadim Tudor pe post de denigrator, nu era citită de scriitori şi nici de publicul elevat. Se ştia că are legături directe cu organelle repressive, sufficient să fie dezavuată de scriitori. În epoca circula blestemul: “lăuda-te-ar Vadim Tudor!” La fel se poate spune şi de “Flacăra” şi de “Scânteia tineretului”, în timp ce “România literară” era revista de bază a Uniunii Scriitorilor, iar în paginile ei publicau cei mai importanţi scriitoti. “România Liberă”, cotidianul în care şi-au exprimat opiniile antiprotocroniste Gh. Rădulescu şi Iorgu Iordan avea un tiraj de aproape un million de exemplare (zilnic!). E drept că nici “Viaţa Românească”, susţinătoarea sincroniştilor, nu era citită, mai ales că aparea cu neregularitate şi, vorba lui Caragiale, când ieşea de sub tipar…
Sincroniştii aveau la dispoziţie toate revistele din provincie ale Uniunii Scriitorilor: “Ramuri”, Convorbiri literare”, “Argeş”, Cronica”, “Ateneu”, “Steaua”, “Tribuna”, “Transilvania”, “Tomis”, “Astra” “Orizont”. Nu se poate afirma însă că aceste reviste s-au opus protocronismului. Cel mult că nu l-au susţinut. Şi, mai mult ca sigur, nu l-au agreat. Mircea Martin afirmă că “Punctele de vedere antiprotocroniste ajung mult mai rar la conştiinţa publicului, deşi erau majoritare printre intelectualii umanişti.” Şi citează un articol a lui Andrei Pleşu[72], pe Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex. Stefanescu, Val Condurache[73], Norman Manea[74], Tudor Catineanu[75]. Nu poate să fie aşa, din moment ce un număr din “România liberă” făcea mai mult decât tirajul tuturor revistelor literare la un loc.
Concluzia noastră: în favoarea protocroniştilor s-au putut exprima în presă: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, iar în defavoarea lor: Andrei Pleşu, Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex. Stefanescu, Val Condurache, Norman Manea, Tudor Catineanu, Iorgu Iordan, Gheorghe Rădulescu. Ultimii doi sunt vechi ilegalişti ai Partidului Comunist Român, iar primul dintre ei era profesor universitar şi lingvist cunoscut, numele lui deci atrăgea cititori. Oricum le-ai număra, sunt mai numeroase opiniile exprimate de sincronişti.
La Colocviile Luceafărului despre protocronism şi sincronism - publicate în numerele din 8 octombrie şi 15 octombrie/1977 şi apoi în numerele din 28 octombrie şi 4 noiembrie/1978 - participă: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Edgar Papu (care insistă asupra complementarităţii celor doi termeni), Pompiliu Marcea (cu o poziţie ponderată, cerând, printre altele, o situare a intregii discuţii într-un plan axiologic) şi Ov. S. Crohmălniceanu (cu rezerve principiale şi punctuale faţă de reprezentarea protocronistă). Profesorul Crohmalniceanu recomandă mutarea interesului de la problematica anticipării la problematica originalităţii. Un an mai târziu la o altă discuţie pe aceeaşi temă, participă şi Nicolae Dragoş, redactorul şef al revistei, şi profesorul Solomon Marcus (matematician, semiolog şi poetician) care deplânge minimalizarea internă a unor valori româneşti şi cere o strategie mai eficientă pentru promovarea lor pe plan internaţional.[76] Iarăşi nu ies la număr mai mulţi protocronişti liberi să se exprime!
Opinia critică, scrie Mircea Martin în articolul citat, “se manifesta mai degraba prin reacţii la o provocare sau alta a susţinătorilor acestei teze sau prin refuzul de a reacţiona, printr-o tăcere ce se voia semnificativă, prin ironii pasagere sau prin orientarea de ansamblu a unor cărţi.” Opinia publică însă se manifesta în tăcere, dar echilibrat. Cititorii obişnuiţi nu prea aveau habar de “conflictul” estetic. În lipsa altei preocupări cultural, ei devorau cărţile semnate de Ioan Alexandru, Ion Lăncrănjan (trecuţi, cum am văzut, pe lista protocroniştilor, ceea ce nu erau), dar şi cărţile lui Marin Preda, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Mihai Sin (în mod sigur neprotocronişti. Urmăreau la televizor sau pe ecrane filmele după scenariile lui Paul Anghel (protocronist, autorul serialului “Războiul de independenţă”, dar şi “Orgolii” după scenariul lui Augustin Buzura.  Că lucrurile sunt amestecate se vede clar dintr-un articol publicat de Ion Lăncăjan, la începutul anulului 1990, intitulat “Cu onestitate, totuşi”, în care anunţă că se desparte de “intelectualii”: Al. Ştefănescu, N. Manolescu, Mircea Dinescu, Petre Anghel, Doina Cornea, Octavian Paler, Alina Mungiu, Stelian Tănase, Andrei Pleşu.[77] Era dreptul domniei sale să se despartă, dar nu fusese alături de ei şi nici cei numiţi nu fuseseră vreodată împreună… Şi mă refer, fireşte, şi la apropierea de opinii.
Se mai susţine că în anii '80 era tot mai greu să ataci frontal (şi public) problema protocronismului.. Dar realitatea este că în anii aceea nici-o problemă nu mai putea fi atacată frontal, presa era total aservită partidului, iar subiectul atotstăpânitor era “contribuţia tovartăşului Nicolae… la… Doar romanele mai puteau supravieţui. Cu cât aveau mai multe pagini, cu atât era mai bine: cenzorii sau nu voiau să le citească sau adormeau şi apoi puneau ştampila care permitea eduturii să le trimită la tipografie. Mai este şi varianta că unii cenzori fraternizau cu autorii, dar asta este o altă discuţie.
Este adevărat însă că la alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor din 1981, autori protocronişi sau suspectaţi că i-ar susţine pe cei din conducerea revistei “Luceafărul”, avanpostul curentului, nu au mai fost aleşi în consiliu. Nu vom şti însă niciodată dacă nu au primit votul confraţilor sau alegerile au fost falsificate, dat fiind faptul că nu lipseau niciodată manevrele de culise. Afirm aceasta în cunoştinţă de cauză, fiind şi votant şi în comisia de numărare a voturilor (o singură dată). Aşadar, sincronismul câştigase bătălia. E drept n-a curs sânge şi nu a intrat nimeni la puşcărie. Erau deci vremuri bune…
Au continuat să publice şi învingătorii şi învinşii. E puţin? Ar trebui să fie o situaţie normală, dar…
În vremuri normale însă, fără cenzură, la editura “Limes” din Cluj-Napoca a apărut o carte de interviuri a lui Edgar Papu, strânse de Ilie Rad şi Graţian Cormoş. Volumul l-a supărat foarte tare pe Laszlo Alexandru. Acesta este profesor de liceu şi publicist. El scrie, luând informaţia de Katherine Verdery[78], că  « Articolul de inaugurare a protocronismului îi fusese comandat lui Edgar Papu, tocmai sub influenţa tezelor din iulie, de către redacţia revistei Secolul 20 ».  Afirmaţia nu are niciun temei. De la tezele din iunie 1971 trecuseră trei ani, iar Partidul era mult mai ager în mişcări decât îşi închipuie Laszlo Alexandru, iar când dădea « indicaţii preţioase » pubicaţiilor o făcea chiar odată cu iniţierea campaniilor, uneori chiar înainte, preferate fiind ziarele de partid. Până puneau în practică revistele lunare înţeleptele sfaturi ale partidului treceau cel mult două săptămâni, în nici-un caz trei ani. Iar comenzile se făceau redactorilor şefi, nu colaboratorilor. Numai un tânăr neştiutor şi răuvoitor ca Laszlo Alexandru îşi poate închipui că secretarii comitetului central care s-au ocupau cu presa şi propaganda de-a lungul dictaturii comuniste – ca Leonte Răutu, Ion Iliescu, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ilie Rădulescu, Petre Enache « coborau » la nivelul lui Papu să-i comande ce să scrie. Şi, de s-ar fi întâmplat, prin absurd, Papu ar fi făcut-o ? Da, aşa crede Laszlo Alexandru, scriind nedrptele cuvinte : ” În realitate profesorul Papu s-a transformat, după ieşirea din puşcărie, într-o biată cătană vigilentă, care şi noaptea se culcă în poziţie de drepţi, gata să ţîşnească la ordinul partidului (comunist).[79] Şi mai departe : ”Semnalele repetate de aservire voluntară a profesorului Papu şi de înscriere a sa, pe post de şurub, în angrenajul propagandistic al vremii nu lasă loc de dubii. Naivitatea, pentru a fi dovedită, trebuie însoţită de inocenţă. Dar născocitorul obedient al protocronismului, cu antenele în erecţie spre polenul puterii, nu mai beneficiază de scuza ignoranţei… ”[80] Aşadar, nu din “ naivitate” sau “ neştiinţă” - (de convingere sau comparatism literar nici nu poate fi vorba, cum încearcă unii istorici să explice), s-a angajat în dezbatere Edgar Papu, pensionarul în vârstă de 66 de ani, ci pentru a ajunge la “polenul puterii”. Cum l-a răsplătit puterea comunistă pe fostul deţinut politic nu ne spune autorul şi nu ştim nici noi, dar în 1993, când profesorul Nicolae Manolescu era senator, Papu  a fost scos din casa sa de pe strada Moceanu.[81]  Manolescu nu se ocupa de repartizarea locuinţelor, desigur, nu avea nicio obligaţie să-l ajute pe un fost aspirant la putere, cum îl consideră Laszlo, dar pentru Gheorghe Rădulescu a putut să rezolve problema locuinţei, intervenind la fostul tovarăş Iliescu, aşa cum mărturiseşte chiar istoricul literar.
Obligaţii faţă de Manolescu nu are, presupunem, nici Laslo Alexandru, chiar dacă a pregătit o teză de doctorat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca cu subiectul «Criticul literar Nicolae Manolescu», iar profesorul N. Manolescu a fost referent la susţinera ei în şedinţă publică. Şi chiar dacă, aşa cum mărturiseşte, Laslo Alexandru face parte dintre tinerii pe care Manolescu i-a debutat şi susţinut în «România Literară », este de la sine înţeles că profesorul l-a susţinut pe tânăr datorintă talentului deosebit al acestuia din urmă, întrucât revista este a Uniunii Scriitorilor, nu susţine Manolescu pe cine vrea el, că doar nu-i moşia Domniei sale.
Mult mai intersant este însă locul pe care îl ocupă problema protocronismului după 1989. Se scriu studii, articole, şi tipăresc cărţi care abordează subiectul pe larg. Dar se schimbă şi punctul de vedere: susţinătorii protocronismului sunt văzuţi ca duşmani ai literaturii române, iar sincroniştii ca salvatori ai ei.
Anti-protocroniştii, ne reaminteşte Tismăneanu sunt N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Ştefănescu, care s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. El face trimitere la un serial al lui Artur Silvistri din “Luceafărul”, în care “lovinescianismul era blamat ca antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice.” Artur Silvestri o fi făcut ce se zice Tismăneanu (care nu dă însă nici-un citat în sprijinul afirmaţiei sale), dar nu poţi genera afirmaţia şi asupra lui Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea (mort în condiţii suspecte) care nu au făcut nicio aluzie antisemită, cel puţin din cercetarea efectuată de noi. “Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.” Corect. Unii au ajuns chiar senatori: C.V. Tudor, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu. Dar  Ilie Bădescu, la Revoluţie asistent, ca şi Nicolae Manolescu, a devenit profesor universitar şi directorul Institutului de sociologie al Academiei.
La fel s-a întâmplat însă şi cu sincroniştii, spre cinstea lor, au ajuns şi mai bine. Din lista oferită de Mircea Martin în Revista 22 cu scriitorii care s-au opus protocronismului, selectăm pe cei care n-au fost “uitaţi” după revoluţie: Eugen Simion – indiscutabil pe merit şi prin apolitism - a ajuns profesor universitar, academician, preşedintele Academiei Române, iar fiica lui profesoară universitară, idem ginerele lui (care a fost şi director general în Ministerul Învăţământului),  preşedintele Consiliului Naţional pentru acordarea titlurilor universitare (funcţie deţinută înainte de Iorgu Iordan, sprijinitor al sincroniştilor, preluată apoi de la Eugen Simion de Nicolae Manolescu), în present, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române; Nicolae Manolescu a devenit professor universitar, directorul revistei “România Literară” senator, membru corespondent al Academiei, ambasador; Augustin Buzura: devenit academician, Preşedintele Fundaţie Culturală Română; Z. Ornea, cercetător, a devenit omul de bază al lui Augustin Buzura la fosta Fundaţie (acualul Institut Cultural Român, condus de Patapievici); Şefan Augustin Doinas a devenit academician; Alexandru Paleologu : senator şi ambassador; Ov.S. Crohmalniceanu s-a stabilit în străinătate, Paul Cornea, a devein secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan la Litere; Livius Ciocârlie (profesor universitar şi profesor invitat la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux., Ion Pop (decan al Facultăţii de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi director al Centrului Cultural Român de la Paris, Dan Grigorescu (academician, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române). Ceilalţi au rămas ce erau, nu au mai putut fi promovaţi din pricina vârstei sau au continuat să publice.
 N. Steinhardt, ocupându-se de două dosare judecătoreşti, al lui Balzac şi al lui Shaw (în “Prin Alţii spre sine”, p. 244) scrie că nu este suficient ca faptele incriminate să existe, mai este necesar ca ele să fie judecate în condiţii de totală libertate, bună-credinţă şi nepărtinire.
Politologul Vl. Tismăneanu afirmă că “ Deşi regimul profesa mitul internaţionalismului socialist, în realitate, mai cu seamă după 1971, s-a mers în direcţia a ceea ce eu numesc sinteza barocă dintre stalinism şi fascism.”[82] Probabil, dar acesta nu este meritul protocronismului românesc, tovarăşii comunişti  de la Moscova au colaborat insistent şi cu rezultate notabile cu duşmanii hitlerişti încă din anii treizeci, când, în urma înţelegerii dintre ei au fost atacate Polonia, Finlanda, iar în Ucraina au fost ucişi şapte milioane de oameni. 
 Pentru antiprotocronistul Laszlo “ cea mai proastă soluţie, în acest furnicar, a fost aleasă tocmai de editorii Interviurilor lui Edgar Papu: tipărirea unei cărţi encomiastice, auto-omagiale, lipsite de umbra vreunui reproş, unde se tentează re-virginarea postumă şi se clamează patetic după judecata sine ira et studio a Timpului. O fi! Dar Timpul judecă totuşi pe baza unor fapte precise – care aici sînt camuflate cu grijă. Nu li se spune cititorilor cu ce-a greşit Profesorul, dar ni se solicită indulgenţa… Mirtul şi tămîia sînt aşezate la vedere, pe altar. Se reproduc, pios şi sfios, epistole şi bileţele private dintre cele mai banale – de nu chiar pe şleau aberante ca judecată valorică – semnate vreodată de ideologul ceauşist.[...] Mai rămînea de adăugat doar stafida pe colivă: în pagina 2, la loc de cinste, găsim biobibliografia… celor doi editori, nu pe a stăpînului menajeriei. Vatmanul care a plimbat fără bilet o mulţime de pasageri cu tramvaiul literaturii universale merită uitarea noastră reconfortantă. »[83]
Iată-l pe Edgar Papu, profesorul emerit, fost deţinut politic sub comunişti, devenit stăpânul menajeriei şi vatman. Domnul Laszlo Alexandru  nu este vreun şofer care a avut probleme de trafic cu vreun vatman. Este maghiar, scriitor de limba română, autor de cărţi. Este chiar doctor în filologie cu teza « Criticul literar Nicolae Manolescu”… Departe de noi gândul că domnul Nicolae Manolescu i-ar fi fost vatman. Domnia sa este sincronist.
Se mai afirmă şi altceva: “Protocronismul a fost o plăsmuire eterogenă, un construct quasi-mitologic, îmbibat de nostalgii arhaice şi indigenism izolaţionist, care susţinea până la absolutizare priorităţile româneşti în plan ştiinţific şi cultural. Fără a se feri de ridicol, promotorii săi au prezentat această viziune drept contrapartea în cultură a liniei politice „originale” susţinute de Ceauşescu pe plan extern. Sprijiniţi de aparatul ideologic al partidului şi de Securitate, protocroniştii au purtat o bătalie împotriva veritabilelor valori estetice şi au cultivat o ideologie pe cât de vetustă, pe atât de exclusivistă.” Ar trebui aduse argument în favoarea tezei că protocroniştii au fost susţinuţi de partid şi securitate. Rămâne întrebarea: Leonte Răutu, Gogu Rădulescu, Ion Iliescu, Dumitru Popescu, Cornel Burtică - şefii propagandei comuniste – se întâlneau cu scriitorii protocronişti sau cu sincroniştii? Din mărturiile de până apărute până acum rezultă că domnul N. Manolescu se cunoştea cu ei, nu dl. Ilie Bădescu, fiul şi fratele unor foşti deţinuţi politici.
Alexandra Tomiţă abordează fenomenul protocronist, ca şi peisajul ideologic producător al acestuia „din perspectiva istoriei ideilor”, propunându-şi atât „furnizarea de informaţii factuale”, cât şi „descifrarea încărcăturii mitologice comuniste” din retorica protagoniştilor aflaţi în scenă. Pentru autoare, protocronismul „a fost unul din avatarurile mitologiei naţionaliste a epocii Ceauşescu, la care regimul a recurs pentru a dobândi o aură de legitimitate, în contextul crizei evidente a societăţii şi a absenţei soluţiilor pe care ideologia le-ar fi putut oferi” (p. 318). „Idee sterilă”, „concept rapid epuizabil care, fără să stimuleze producţii valoroase, a atras incredibil de mulţi veleitari din zona literar-artistică”, protocronismul, observă autoarea dosarului în cauză, „s-a impus în spaţiul public prin linguşirea Puterii, nu prin valoarea sa ideatică şi argumentativă”. Ajuns politică oficială în anii săi de maturitate, protocronismul a fabricat, prin mistificări, hiperbole şi ficţiuni, prin structuri mitologice („geniul naţional, maturitatea şi continuitatea culturii româneşti, dreptul şi aspiraţia românilor la universalitate”), un trecut glorios, ataşabil la un prezent exaltat de propaganda regimului ca fiind de o efervescenţă creativă nemaiîntâlnită în istorie. Aşa cum scrie unul dintre zelatorii momentului, prin protocronism „România cultural㔺i-ar dobândi locul meritat printre celelate ţări ale lumi, întocmai cum „România politică” este deja un reper mondial datorită lui Ceauşescu.
Mi-aş îngădui, pe fondul minuţioasei şi incitantei cercetări întreprinse de Alexandra Tomiţă, câteva remarci personale. În primul rând e de subliniat faptul că niciunul dintre scriitorii de valoare ai literaturii anilor’80 nu a căzut în capcanele protocronismului. Cazul Edgar Papu e un caz izolat, care trebuie judecat, probabil, prin prisma biografiei personale. Protocronismul a fost privit de majoritatea scriitorilor care au avut ceva de spus ca un soi de boală ruşinoasă, de care e bine să te fereşti, uneori stând cât mai departe posibil. Şi combaterea lui, atâta câtă a fost, a venit în genere din partea autorilor direct atacaţi, atât pentru faptul că agresivitatea şi mijloacele de combatere (incluzând delaţiunea) de care se foloseau atacatorii erau excesive, copleşind forţele de ripostă, cât şi din convingerea că protocroniştii erau mai degrabă mercenari în slujba regimului decât scriitori-colegi de breaslă. Dispreţul faţă de condeierii protocronişti a fost aproape unanim. Pe de altă parte, faptul că era preţuit exagerat, să zicem, Neagoe Basarab, deranja mai puţin decât obolul zilnic plătit cultului „genialului conducător”, chiar dacă între cele două acte laudatorii se puteau percepe abil ţesute legături. Să notăm şi amănuntul că protocronismul e, în bună măsură, contemporan cu postmodernismul anilor ’70-’80, care anunţă atât criza culturii umaniste occidentale, cât şi demitizarea unor concepte-cheie ale modului de gândire apusean. Exact invers, protocronismul, la noi, se foloseşte de mituri naţionaliste, după cum şi propune hilare soluţii sotiriologice pentru rănile umanităţii. De asemenea, protocronismul, „simptom al unei conştiinţe provincialiste acute”, via magna pentru semidocţi, veleitari şi frustraţi culturali, e contemporan, nu chiar în mod paradoxal, cu creatorii de la gruparea Echinox şi cu cei din generaţia’80, promotori ai şcolilor poetice occidentale.
„După 1977”, scrie Alexandra Tomiţă, „conceptul lansat de Edgar Papu începe să se expandeze, absorbind aproape toate preocupările legate de relevarea specificităţii naţionale. Pasul următor a fost echivalarea contribuţiilor de acest tip cu patriotismul angajat”. Tot din 1977, din momentul în care revista „Luceafărul” (revistă a Uniunii Scriitorilor şi nu „organ de presă al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste”, după cum greşit menţionează autoarea la pagina 95) începe să fie condusă numai de activişti de partid, aceasta devine treptat publicaţia-lampadofor a protocronismului şi autohtonismului. Din fericire pentru membrii simpli ai redacţiei revistei, în care apare astăzi această cronică literară, elucubraţiile protocronice s-au elaborat numai în grup restrâns, doar de către conducere şi de cei iniţiaţi în „pseudocultura pe unde scurte”. Protocronismul şi-a adjudecat astfel, deformându-le, reviste şi teme de dezbatere, patrimonii şi personalităţi, cărţi, filiaţii, valori şi sentimente. Pe schelăria lui şubredă şi vicioasă s-au clădit cariere, notorietăţi şi false prestigii. Unele s-au prăbuşit după 1989, altele continuă să mai existe, în chip deviat ori transmutat în planuri şi oglinzi ascunse. Dacă nu a influenţat destine de-a dreptul, protocronismul a provocat silă şi lehamite (la ce bun?) faţă de scris şi lectură, faţă de abordarea unor subiecte şi a unor autori. Nu puţini au ieşit din această experienţă amară, sufocantă cu convingerea totuşi că scrisul rămâne o aventură existenţială.”[84]





[1] Alexandra Tomiţă: O istorie „glorioasă“. Dosarul proto­cro­nismului românesc, Editura Cartea Românească, 2007, 364 pagini
[2] Gheorghe Rădulescu, „Profesorilor mei de limba şi literatura română”, in  România liberă, nr. 42, 1986.
[3] Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dos. nr. 20/1989
[4] Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 27 februarie 1979, in România literară, nr. 10, 14.03-21.03, 2008.
[5] Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 27 februarie 1979, in România literară, nr. 10, 14.03-21.03, 2008.
[6] Ibidem.
[7] Gheorghe Rădulescu, „Profesorilor mei de limba şi literatura română”, in  România liberă, nr. 42, 1986.
[8] Edgar Papu, http://luceafarul-romanesc.com/idei/arhiva-textelor-memorabile/despre-protocronism/
[9] http://luceafarul-romanesc.com/idei/arhiva-textelor-memorabile/despre-protocronism/
[10] Aristotel, Poetica, Studiu introductive, traducere şi comentarii de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1965, p. 65.
[11] Gheorghe Rădulescu, „Profesorilor mei de limba şi literatura română”, in  România liberă, nr. 42, 1986.
[12] http://luceafarul-romanesc.com/idei/arhiva-textelor-memorabile/despre-protocronism/
[13] N.Steinhardt, Prin alţii spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 292.292.
[14] Iorgu Iordan, “Opinii despre “magia cuvintelor”, în “România literară”, nr. 44, 1 noiembrie 1979.
[15] Ibidem.
[16] Iorgu Iordan, “Opinii despre “magia cuvintelor”, în “România literară”, nr. 44, 1 noiembrie 1979.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] N. Manolescu, in Contemporanul-Ideea europeană,
[20] Apud M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 283.
[21] Idem, p. 284.
[22] Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr.34, 24 aug. 1962, apud M. Niţescu, op. Cit., p. 285.
[23] Nicolae Manolescu, „Literatura română azi" ,Contemporanul, nr. 34, 21 aug. 1964, cf. M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 287.
[24] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, p.  42.
[25] Ibidem.
[26] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, p.  43.
[27] Al. A. Macedonski, Poezii, Bucureşti, 1882, p.XXI.
[28] Al. Macedonski, „Evoluţia limbei române”, în Forţa morală, nr, 1,11 noiembrie, 1901.
[29] Al. Macedonski, în „Rampa”, apud Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p.631.
[30] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p.631.
[31] Peter Conn, O istorie a literaturii americane, Bucureşti, Editura Univers, 1996, p.311.
[32] Ibidem.
[33] Jose Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.29.
[34]Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Bucureşti, Editura Univers,1988, p. 28.
[35] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, p. 33.
[36] Idem, p. 34.
[37] Ibidem.
[38] Benedetto Croce, Elemente de estetică, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1922, p.14.
[39] Al. A. Macedonski, „Despre versurile   tinerilor”,  în   Lumina, I, 55, 11-12 iunie 1894.
[40] E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, Bucureşti, Minerva, 1989, p. 46.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] E. Lovinescu, Istoria..., p. 31.
[45] Sorin Alexandrescu, „O sinteză a teoriei literare moderne” in Rene Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 5.
[46] Tudor Vianu, Estetica, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 20.
[47] Ion Maxim, „Lucian Blaga şi problema antropogenezei”,  în Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Editura Facla, 1976 http://www.cultural.ro/biblioteca%20virtuala/poezie/lucian%20blaga/Lucian%20Blaga%20-20Aspecte%20antropologice.doc.
[48] Ibidem
[49] Dan Grigorescu, Realitate, mit, symbol. Un portret al lui James Joice, Bucuresti, Editura Univers, 1984, p.231.
[50] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Minerva, 1989, p. 85.
[51] Edgar Papu, Din clasicii noştri, 1967.
[52] Ilie Bădescu, „Protocronismul”, în Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Bucureşti
[53] Mircea Martin, op. Cit.
[54] Apud Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 420.
[55] Mircea Martin, op. Cit.
[56] Dupa cum nimeni n-a reactionat atunci cand, comentand editia Florica Moisil-Dan Zamfirescu a Invăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie, Edgar Papu a văzut în acest text o anticipare a “omului secret” al lui Baldasar Gracian; la fel, nimănui nu i s-au părut hazardate consideraţiile profesorului din finalul cărţii dedicate lui Eminescu care vizau universalitatea poetului “în latura sa precursoare” (Poezia lui Eminescu, Minerva, 1971) – observaţia lui Mircea Martin.
[57] Virgil Cândea, Dimitrie Cantemir. 1673-1723, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973, p. 13.
[58] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 6.
[59] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 5.
[60] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 5.

[62] Ibidem.
[63] Ibidem.
[64] Ion Gheorghe se mărturisea:” Încă şi astăzi se mai strigă pe uliţă după noi: „Tracomanilor!“. Dar eu tac, îmi scriu cărţile şi nici măcar cu gândul nu le zic, peste umăr: „ Romaniacilor!“. Deci, datoria faţă de eminescul din noi, iată, mi-o împlinesc. Nu eminescul ca persoană, ci eminescul fenomen. Deci eminescul este o vocaţie, un dat ce te ajunge când vrea el, o vocaţie ce te ajunge când vrea ea, nu când vrei tu. Ca o apucare.” (“Mutul Ion Gheorghe într-o convorbire literară cu Aurelian Titu Dumitrescu”, Bucureşti,  Editura Vinea, 2008, p. 10.
[65] Mircea Martin, opera citată.
[66] Istoria României, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p. 46.
[67] Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războie mondiale, Vol. I., Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 51.
[68] Idem, p. 56.
[69] Idem, p. 58.
[70] Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 61-62.
[71] Ibidem
[72] A. Plesu - Rigorile ideii naţionale si legitimitatea universalului, Secolul 20, 1-2-3/1981, pp. 189-196.
[73] v. grupajul de articole din Convorbiri literare, decembrie 1981, pp. 2-3.
[74] N. Manea - Scriitorul - acea dreaptă conştiinţă în care semenii săi să poată crede, Familia, decembrie 1981, p. 6.
[75] T. Catineanu - Intre idei si mituri dominante, Steaua, martie, 1985 pp. 46-47.
[76] Mircea Martin, opera citată.
[77] Cf. Articolului ”Moarte intelectualilor”, revista Avanpost, nr. 5 (mai)-1990, p. 2.
[78] Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 161
[79] Laszlo Alexandru , Un faliment resuscita http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo5.htm 
[80] Ibidem.
[81] C. Stănescu, „Moartea unui inocent”, Ziarul Financiar, 7 Septembrie, 2007.
[82] Vl. Tismăneanu, “Mitul protocronist şi barocul stalino-fascist, Evenimentul zilei”,  Nr. 5822, Miercuri, 6 Februarie 2008.
[83] Laszlo Alexandru , Un faliment resuscita http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo5.htm 

[84] Dan Cristea, Alexandra Tomiţă, O istorie „glorioasă“. Dosarul proto­cro­nismului românesc, Editura Cartea Românească, 2007, 364 pagini, http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=330&editie=20