Lupta literară dintre
sincronism şi protocronism, din deceniul opt al secolului XX, seamănă cu lupta
dintre David şi Goliat. Ea se declanşează în 1974, când Edgar Papu va publica
în revista “Secolul XX” articolul “Protocronism românesc”. Revista “Secolul XX”
era o publicaţie de literatură universală, modernă, de înaltă ţinută culturală,
dar cu un tiraj mic şi cu apariţii destul de sincopate. Era citită de un mic
grup de intelectuali elitişti. (Nu sunt singurul scriitor care citea revista
doar uneori şi doar unele articole. În 2008, critical literar Dan Cristea
afirma în revista “Luceafărul” că nici el nu a citit articolul. De altfel, după
ştiinţa noastră, articolul nu a fost republicat nici până astăzi). Ideea
lansată de istoricul comparatist Papu (urmată de o polemică în presa literară)
ajunge, în 2007, a fi considerată „una dintre cele mai vizibile şi extinse
întrupări ale mitologiei naţional-comuniste”, şi cel mai grav atac la adresa
modernismului.
Comparaţia conflictului dintre
sincronism şi protocronism cu lupta dintre evrei şi filisteni, deşi ne
aparţine, este ambiguă şi naşte multe interpretări. Ca orice mit. Este o
asemănare, dar sunt şi diferenţe: în lupta dintre tânărul David şi înarmatul
Goliat fiecare îşi declarase de la început Dumnezeul căruia i se închină, dar
în cazul celor două curente literare doar protocroniştii îşi declară
apartenenţa la românism, ceilalţi evită să dea de înţelesc pe cine slujesc.
Estetic slujesc modernismul (sincretismul), aici nu este nicio îndoială, dar
dacă ni se spune că protocroniştii sunt creaţia naţionalismului ceauşist, după
legea paralelismului, n-ar trebui să ni se spună că sincronişii slujesc
internaţionalismul proletar? Sau Uniunea Sovietică, sau Tratatul de la Varşovia, ori chiar Uniunea
Europeană sau chiar NATO? (că doar existau pe acea vreme). O încercare face în
acest ultim sens Mihai Ungheanu, dând de înţeles că antiprotocronismul ar fi
fost dirijat de Gheorghe Rădulescu, important lider comunist (din vechea gardă:
Leonte Răutu, Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Miron Constantinescu), cominternist
până la moarte. Răutu este unul dintre vechii cominternişti de
care Ceauşescu nu poate sau nu vrea să se despartă. La întoarcerea din Irak, în
decembrie 1989, când apare la televizor, pe 20 decembrie 1989, să demaşte “agenturili” care s-ar află la
originea evenimentelor de la Timişoara, Gheorghe (Gogu) Rădulescu este lângă
dictator, semn că era dispus să-l susţină până la moarte. Domnul Gogu, cum îl
numeşte Nicolae Manolescu în aminirile sale, nu avea piciorul pus în ghips, ca
generalul Stănculescu, care evita astfel să se prezinte la întâlnirea cu
dictatorul, era încălţat lejer în nişte papuci de casă, fiindcă-l strângeau
pantofii de atâta umblete pe drumurile victorioase ale comunismului triumfător.
Goliat din povestea noastră de
mai sus poate fi Nicolae Manolescu. El are în dotare cea mai temută armă din
câmpul literaturii, o cronică literară săptămânală în care scrie despre cine
pofteşte şi cum pohteşte (sau, uneori, după cum îi sugerează alţii). Iar pohta
lui este mare, visează să trăiască în Oraşul Luminilor, ceea ce se va şi
întâmpla. Visul este cel care deosebesc scriitorii între ei, nu talentul.
Eminescu a visat să fie scos de Dumnezeul neamurilor din Marea de Aral şi
Dumnezeul geniului i-a împlinit visul. Samson Bodnărescu a visat să-l spulbere
pe Eminescu şi Dumnezeu l-a ascultat, făcând ordine: l-a trimis în uitare chiar
pe el. Marin Preda a
visat să devină scriitor, şi asta a ajuns.
Manolescu poate fi
asemuit cu puternicul Goliat, fiindcă în lupta lui împotriva protocronismului
va fi susţinut de unul dintre cei mai puternici lideri ai partidului, Gheorghe
Rădulescu, fost ofiţer în armata română, dezertor trecut la sovietici, apoi
ministru şi membru în Comitetul politic al Partidului până în 1989. Acesta
chiar intervine în polemică şi publică un amplu articol în ziarul de mare
tiraj, “România liberă”.
După ce vorbeşte cu
nostalgie despre foştii lui profesori (Ion Garabet, Vasile Şuteu), Gheorghe
Rădulescu îşi aminteşte “de doi excepţionali profesori de limba şi literatura
română”, care i-au fost dascăli, G. Călinescu şi Vladimir Streinu, fără să
amintească însă că, mai târziu, când el era în conducerea partidului, G.
Călinescu a fost dat afară de la Universitate, republicarea monumentalei cărţi
“Istoria literaturii române…” fiind interzisă, iar Vladimir Streinu a fost
băgat în închisoare. Sentimentalul din 1986, Gh. Rădulescu, îşi aminteşte cu
plăcere şi de lecţiile profesorului D. Caracostea, dar nu spune nimic despre
cel care, în 1950, a fost arestat şi ţinut timp de 5 ani în închisoare, la Sighet, fără a
fi judecat.
Ne
asigură economistul partidului, devenit eseist, că a citit “cu o curiozitate
mereu în creştere, mai tot ceea ce se publică în favoarea «protocronismului».
De la o vreme a constatat că faza adolescentină a trecut, cam repede, spre
maturizare. Deşi acest termen nu l-am mai găsit în nici un dicţionar al limbii
române, astăzi se vorbeşte de stadiul său doctrinar. “După opinia noastră,
această doctrină ţinteşte, prin accentuarea specialităţii, să ne desprindă din
comunitatea culturală europeană, în spaţiul căreia, istoric şi în prezent, ne
integrăm în chip firesc.” Deci protocronismul lui Edgar Papu
ne despărţea de “comunitatea cultural europeană”, nu politica Partidului comunist,
pe care a susţinut-o până în ultima clipă. Vom da doar două exemple de
slugărnicie comunistă : pe 7 martie 1989, când Ceauşescu anunţă subiectele unei
viitoare plenare a partidului şi luarea unor măsuri de sistematizare a satelor
(mai exact strămutarea lor), obligaţia unităţilor agricole de a restitui
cheltuielile pentru îngrăşămintele chimice şi accelerarea controlului averilor,
singurul care spune da, de accord,
este Gheorghe Rădulescu, ceilalţi mulţumindu-se să tacă. Altădată era şi mai vorbăreţ. Când
s-a discutat despre planurile editoriale şi se vorbea despre scriitori, în
Şedinţa Comitetului politic executiv, din 27 februarie 1979, prezidată de
Ceauşescu, iar acesta a apreciat că este bine că a desfiinţat cenzura,
Rădulescu a intervinit: “Mulţi consideră că era mai serioasă Direcţia Presei
dinainte, că erau oameni mai calificaţi.” Şi, culmea, Ceauşescu e mai liberal
decât Gh. Rădulescu, care continuă.”Trebuie să vedem toată această activitate,
zice Ceauşescu, în fiecare editură să fie un grup - nu îi spunem cenzură -, ci
un consiliu, un grup de oameni care să vadă şi să răspundă de ceea ce se
publică, aşa cum se întîmplă în străinătate. Dacă editorului nu îi place o
lucrare, nu o publică.”
Ceauşescu, la rândul lui, se
pronunţă şi asupra lui Lovinescu, într-un context foarte intersant: după ce
discută despre plagiatul lui Eugen Barbu, pe care nu-l susţine, cum s-a
vehiculat printer scriitorii esteţi. El spune textual: “Dacă editura şi
Consiliul Culturii îşi făceau datoria, volumul III al romanului lui Eugen Barbu
nu trebuia să apară. Mai este în discuţie şi problema plagiatului - dar poate
că acest lucru nu ar fi fost sesizat, că nu toată lumea citeşte tot şi ar fi
putut să compare, dar cel puţin ar fi văzut că problema spaniolilor este tratată
foarte prost şi măcar asupra acestui lucru trebuiau să atragă atenţia. Să-i fi
spus: nu îţi public romanul că prezinţi prost această problemă. Unde a fost
Consiliul Culturii, Secţia de propagandă, unde sînt editurile?”
De la contemporani,
Ceauşescu ajunge la clasici: “ a apărut o lucrare a unei critice literare,
Ileana Vrancea, care ia o poziţie nu critică - sigur că poate fi criticat şi
Călinescu şi oricine -, dar ea îl desfiinţează pe Călinescu şi caută să-l
promoveze pe Lovinescu. Dacă este necesar, într-o formă sau alta, să luăm ce
este bun de la Lovinescu; să ne apucăm să punem un colectiv să studieze opera
lui Lovinescu şi chiar este bine să facem aceasta. Nu spun că Lovinescu trebuie
să fie exclus din critica literară şi din literatură, însă nu trebuie să facem
aceasta în dauna altuia, adică opunîndu-l lui Călinescu care, după 23 August,
fără să fie comunist, a avut o poziţie foarte bună. Deci toată această problemă
are un sens politic, nu este o simplă critică. Sînt de acord cu critica, dar să
vedem cum se critică. Sînt nişte fenomene care arată că în domeniul acesta a
slăbit foarte mult spiritul de partid, conducerea de către partid, iar
tovarăşii patronează nişte lucruri inadmisibile, le dau binecuvîntarea. Ori, noi nu pentru aceasta, am creat un Consiliu
al Culturii şi toată această organizare. Dacă lucrurile merg aşa, nu avem decît
să revenim şi pînă la urmă vom fi obligaţi să revenim şi să reînfiinţăm cenzura
dacă nu sîntem în stare să asigurăm o îndrumare politică principială.” Aşadar, Ceauşescu ameninţă cu
reînfiinţarea cenzurii fiindcă Ileana Vrancea îl desfiinţează pe Călinescu, dar
el nu cere să fie desfiinţat Lovinescu…
Întorcându-ne
la protocronism, Gheorghe Rădulescu, în articolul din 1986, îl ironizează pe
Papu, fără să-l numească, dar nu scapă prilejul să intoducă un fals. “Ni se mai
dau asigurări că secolul următor va fi integral al culturii româneşti,
vorbindu-se chiar de un misionarism cultural al nostru în lume.” Cu totul alta era opinia lui Papu, şi
anume, că trecută de „păcatele tinereţii” din secolul XX, “omenirea se cere să
descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă”, iar România
este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea ar putea dă exemplul unei
ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. “Imposibilul”
în viziunea lui Papu era capacitatea literaturii române de a supravieţui şi a
avea idei, unele chiar înaintea altora. “Este încununarea unei calităţi de
totdeauna a poporului nostru. Împrejurările istorice au concurat ca el să-şi
însuşească vocaţia maturităţii. În ciuda faptului că ni s-a frânt mereu firul
creaţiilor, trebuind să îndeplinim iarăşi şi iarăşi rolul de începători, noi
ne-am manifestat invariabil ca maturi, ca oameni trecuţi prin experienţa
marilor dificultăţi ale istoriei şi vieţii. Funcţiunea de sinteză între cele
două Europe, care ne luminează fenomenul atît de frecvent al protocronismului
românesc, se vede puternic stimulată de spiritul acestei continue maturităţi.”
Ţinînd seamă de “copleşitorul elan
făuritor” care ne-ar călăuzi, Papu zice că “poate”, la un secol după Eminescu,
“un nou Eminescu, la fel de matur, dar mai norocos, s-a şi născut la noi”. Şi
el nu exclude posibilitatea “ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza
veacului XX şi premisele veacului XXI.” Este un vis al lui Edgar Papu, nu o
asigurare că secolul XXI “va fi integral al culturii româneşti”, cum deformează
Gh. Rădulescu. Este dorinţa unui om de cultură român care iubeşte gândirea şi
literatura naţională. E închipuirea lui. Care poate fi fasmagorică, dar nu
ticăloasă. Rolul
ficţiunii în literatură a fost afirmat de Aristotel, atunci când a diferenţiat
poezia de istorie, „Poetica”, precizând că obiectul poeziei devine posibilul,
ceea ce s-ar putea întîmpla, spre deosebire specificul istoriei, care relatează
ceea ce s-a întâmplat efectiv. „De ateea şi e poezia mai filozofică şi mai
aleasă decît istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, cîtă
vreme istoria mai degrabă particularul.”
În secolul al XIX-lea Shelley
a declarat că un autor nu trebuie să scrie nimic, decât dacă încrederea lui în
adevăr îl constrânge la scris. Este exact ce a făcut şi Edgar Papu: a scris ce
l-a îndemnat încrederea lui. Dar afirmaţia lui Shelley era valabilă într-o
societate normală, nu într-un sistem totalitar, în care foşti dezertori din
armata statului, ajunşi politruci, ca Gh. Rădulescu, cenzurau orice afirmaţie
care ar fi putut trimite la tradiţie sau la mitologia românească. El calcă o
normă elementară a eticii, după care judecăţile de valoare nu trebuie
confundate cu declaraţiile arbitrare legate de valorile cuiva.
Dar orice ar fi scris Papu
despre cultura română, lui Gh. Rădulescu îi trezea alte amintiri, fiindcă el
simţea nevoia să mai trimită o săgeată către oamenii de cultură şi scriitorii
care avuseseră convingeri politice de dreapta: “Memoria mea reţine realitatea
acestor motive şi frecvenţa lor relativă prin anumite medii ale anilor
treizeci. Nu vreau să citez aici nume şi titluri de lucrări. Dar intelectualii
generaţiei mele antifasciste ca şi cercetătorii mai tineri le cunosc prea bine.
Teoreticienii «protocronismului» actual încearcă mereu să-şi anexeze mari
personalităţi culturale din trecut, citându-l pe Kogălniceanu, Haşdeu,
Eminescu, Iorga, Blaga, Pârvan, Călinescu. Această anexare precursoare mi se pare scandalos
frauduloasă, constituind o tratare în diviziune a unor mari personalităţi
tutelare.” Iată-l pe Papu capabil şi de anexarea
“scandalos frauduloasă”, el care scrisese remarcabile studii despre clasicii
literaturii române, analizând motive care demonstrau integrarea lor în marile
valori universale. “Deconcertantă şi nedreaptă, aş adăuga, mi se pare a fi
ofensiva dusă, în numele aceluiaşi «protocronism» împotriva lui Ştefan Zeletin
şi Eugen Lovinescu. De fapt lucrările lor sociologice, atât de injurios
tratate (Burghezia română şi, respectiv,
Istoria civilizaţiei române moderne),
pe care le-am studiat încă din tinereţe cu atenţie, demonstrau, dincolo de
puncte de vedere eronate, necesitatea evoluţiei ţării noastre spre o civilizaţie
modernă de profil industrial. Dezvoltarea actuală socialistă a ţării noastre
le confirmă în general aceste vederi, ele apărând în fond astăzi, drept opinii
progresiste. În loc de a-i prezenta ca atare, Zeletin şi Lovinescu sunt
acoperiţi de blam, iar elogiile se îndreaptă spre cugetători potrivnici
modernizării României. Ciudată şi, încă o dată, ciudată această răsturnare de
valori, în numele inventatei teorii «protocroniste».” Nu am găsit texte ale protocroniştilor
care să atace “injurios”, cum scrie Gh. Rădulescu, pe Zeletin şi Lovinescu. Dar
am dat peste o frază a lui N. Steinhardt care i-ar fi supărat rău pe cei doi
foşti ilegalişti cominternişti: “ am dedus şi din toate nuvelele lui
Brătescu-Voineşti şi o bună parte a literaturii noastre credinţa în ceea ce îmi
place a numi în cel mai concret şi mai exaltat sens paradisul general românesc”, dar cum afirmaţia apare într-o carte
publicată în 1988, nu a mai fost timp să fie reclamată.
În defavoarea
protocroniştiolor scrie şi academicianul Iorgu Iordan. Şi el începe articolul bătrâneşte, cu
înţelepciune, subliniind mai întâi aspectele pozitive, fiindcă în epoca
ceauşistă, nu-i aşa, nu puteau să apară situaţii nefaste, fiindcă ar fi
însemnat că viligilenţa partidului a slăbit: “în ultimii ani a început să
circule în publicistica noastră consacrată, prin reviste, termenul, nespus de
atrăgător ca sonoritate, “protocronism”, opus “sincronismului”. Este vorba,
în fond, de întâietatea românilor în anumite ramuri de activitate culturală şi
ştiinţifică. Anumite idei inovatoare atribuite străinilor le-au avut, fie
înainte, fie în acelaşi timp cu aceştia, şi unii compatrioţi ai noştri.
Preocuparea, considerată în sine, merită, toată lauda, întrucât se face, în
general, cu ajutorul unor cercetări temeinice, care pot duce şi cred că vor
duce la rezultate vrednice de luat în seamă, nu însă, cred eu, în conformitate
cu scopul urmărit. Campionul acestei lupte este Edgar Papu, specialist recunoscut
în literatura universală.” Iorgu Iordan consideră că nu e “potrivit”
să dea “amănunte despre rezultatele concrete ale cercetării sale, cu atât mai
puţin, cu cât ele au fost discutate în revistele noastre de cultură generală.”
Nu era adevărat, nu fuseseră date amănunte despre cercetarea lui Papu. Iorgu
Iordan spune însă altceava, “care n-a ajuns la cunoştinţa unui public mai
larg.” Şi relatează că Muzeul literaturii române a organizat o “masa rotundă”,
“cu participarea nu numai bogată, ci şi, în mare măsură, competentă,
consacrată acestei probleme. Majoritatea celor care au luat cuvântul,
printre ei oameni apreciaţi ca istorici şi critici literari (Al. Dima, Paul
Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu) au combătut punctul de vedere
al lui Edgar Papu, prezent şi el la dezbatere. Unii au respins ideea în sine,
arătând că ceea ce contează este nu întâietatea, ci originalitatea unei idei şi
a lucrărilor cărora le serveşte drept bază. (Eu aşa prefera termenul “valoare”, fiindcă
“originalitatea” este o noţiune cam “labilă”). Alţii s-au referit la cauzele
care au determinat apariţia ideii de “protocronism”, referindu-se la
exagerări, oprindu-se şi la efectele negative ale lor. Cei mai puţini au fost
cei ce au luat apărarea lui Edgar Papu, în general prin afirmaţii şi declaraţii
entuziaste.” În sfârşit, Iorgu Iordan ajunge la
subiect: “Am folosit în discuţia de până acum două cuvinte foarte serioase în
legătură cu tema acestei expuneri: “dăunătoare” şi “primejdie”. M-am gândit la
influenţa pe care o poate exercita asupra adolescenţilor, tinerilor şi “mai”
tinerilor care, din tot felul de cauze, nu sunt în stare să distingă ce este
adevăr, obiectiv, dacă se poate spune aşa, şi ce este interpretare subiectivă,
determinată de tot felul de cauze, care nu sunt uşor de descoperit.” De fapt alta este supărarea lui
Iorgan şi anume influenţa pe care ar putea să o aibă Noica asupra
adolescenţilor şi tinerilor. Iar aici avea dreptate, fiindcă tinerii îl citeau
pe C. Noica şi îl stimau. “Am rezervat, cu intenţie, ultimul loc cărţii lui
Constantin Noica, Sentimentul românesc al
fiinţei (1978). Unii critici literari au recenzat-o elogios (sau aproape).
Chiar atât de lucidul şi exigentul Nicolae Manolescu s-a lăsat atras, cu
bucurie de ea. Este, pentru
mine, o dovadă că lucrarea lui Noica are calităţi să le zic artistice.
Într-adevăr, judecând după părţile consacrate analizei unor construcţii
lingvistice în care intră verbul a fi
- este vorba doar de fiinţă! - nu pot
să nu placă, fireşte nu chiar oricui, ingeniozitatea şi subtilitatea analizei,
calităţi care nu se întâlnesc prea des în scrisul nostru actual, indiferent de
problema tratată. Din păcate, n-a fost
să fie, era să fie, va fi fiind etc. nu spun, cred eu ca lingvist, absolut
nimic despre ceea ce vrea autorul să demonstreze în sprijinul ideii sale de
bază, enunţată încă din titlu.” Primejdia pe care o vede Iordan stă
tocmai “în aprecierile criticilor, care reprezintă un fel de vox populi (competentă!).” El are totuşi o bucurie, care-i mai
îndulceşte tristeţea că N. Manolescu “s-a lăsat atras”. Faptul “îmbucurător”
este că “un filozof, Radu Florian, a discutat, din punctul său de vedere, care
este cel just, întrucât cartea lui Noica este o lucrare de filozofie, într-un
articol sever, în fond, din “Era socialistă” 8/1979.” Şi urmează aprecierea lui Iordan la adresa
lui Radu Florian: “Un lingvist n-ar fi putut arăta mai convingător, chiar în
afara consideraţiilor de ordin filozofic, eroarea unei concepţii, din păcate
acceptate aproape cu entuziasm. Cât despre interpretarea construcţiilor n-a fost să fie etc. (v. mai sus), ea
este pur şi simplu fantezistă.” Lupta pare a se fi încheiat, din moment
ce tovarăşul Radu Florian, autorul volumului “Introducere în teoria marxistă a
determinismului social”, publicat în anul plângerii lui Iorgu Iordan, a aplicat
un punct de vedere “just”. Exact aşa cum voia partidul…
Dar poveste, tocmai
pentru că este poveste, nu poate să se termine astfel. Istoria luptei dintre David şi Goliat poate fi
citită altfel. Probabil este invers! Goliat este Edgar Papu care vrea să
schimbe sistemul de valori din literatura Europei, dar i se opunea tânărul
Manolescu, mânuitorul pietrei cu parştia. Nici aşa nu este bine. Renunţăm la
metafora de mai sus. Nicolae Manolescu este Baiazid, iar Edgar Papu este Mircea
cel Mare, “un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Manolescu vrea să
domine, şi chiar domină, mişcarea literară prooccidentală, dar i se opune
patriotul Papu. Nu merge. Baiazid este omul comuniştilor care nu lasă
literatura română să se occidentalizeze. Manolescu, tânăr critic literar,
crescut în cultul marilor valori impuse de Maiorescu şi Lovinescu se opune nu
doar lui Papu, ci întregului sistem comunist, el fiind fără opţiuni politice,
nu-i aşa, ca şi familia lui de intelectuali ardeleni…
Toate schemele de mai sus sunt
sugerate de studiile şi volumele apărute după 1989, atunci când vine vorba de
protocronism. Impresia lăsată e că n-ar fi vorba de o simplă opinie literară,
ci de o bătălie a marilor imperii euro-asiatice.
Sigur în această poveste a
uriaşilor şi piticilor este doar faptul că Nicolae Manolescu era cronicar la
revista “România literară”, organ al Uniunii Scriitorilor din România, cea mai
important publicaţie literară.
Cronicile lui, de când a
început să publice în revista “Contemporanul”, erau citite săptămânal de toată
scriitorimea română şi nu doar de scriitorime. “Contemporanul” reapăruse într-o
nouă formulă în 1957, având ca redactor şef pe George Ivaşcu şi o echipă de
colaboratori de prestigiu. El va fi un fel de părinte spiritual al lui
Manolescu. George Ivaşcu avea în spate, la rândul său, toţi ilegaliştii
Partidului Comunist şi chiar o parte din foştii slujitori ai dictaturii
antonesciale, cu care colaborase înainte de ocupaţia sovietică. Comuniştii îl
băgaseră la închisoare pe Ivaşcu, suspectat de colaborare cu regimul
antonescian, iar acum era reciclat,
devenind omul lor de bază în ideologia culturală. Preda chiar un curs la Facultatea de Teoria literaturii, pe
care nu-l aprecia nimeni, fiind monoton şi fără lecture la zi, departe de tot
ce se petrecea în literature lumii. La început, tânărul Manolescu a scris şi el
cum scria toată lumea pe atunci: incolor, indodor, dar pe linia trasată de
partid. Leninismul nu mai era “far şi credinţă şi-avânt”, dar se urma “cu
credinţă partidul ne-înfrânt”, cum sunau versurile imnului de stat, scrise de
un bun coleg şi prieten de-al lui Manolescu.
Încet-încet Manolescu şi-a
creat un stil vioi şi un nume de critic literar. Nefiind membru de partid –
fiindcă nu a vrut sau nu a fost primit (e greu de ştiut), scriitori
neîregimentaţi ideologic avea o stimă deosebită pentru el. La sfârşitul anilor
şaizeci şi în anii şaptezeci el va contribui decisiv la impunerea unor tineri
scriitori de valoare.
În anul 1974, când apare în
revista “Secolul XX” articolul lui Edgar Papu despre protocronism, N. Manolescu
avea o biografie care, în epocă, dădea foarte bine: era fiul unor militanţi de
seamă ai unui partid istoric (Mişcarea legionară, după unii autori, Partidul
Naţional Liberal, după declaraţia lui, dacă s-ar putea pune bază pe ce declară
el). Mai avea şi şansa să fie nepotul unui puternic al zilei, Andrei Oţetea (1894, Sibiel - 1977, Paris), istoric de prestigiu, la acea dată membru al Academiei Române. Manolescu
însuşi îşi aminteşte: “In
martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrata
cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte
critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără
nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor
răspunzător de paginile de crinici. Cu toate „pilele” mele la director,
Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă
salvase în 1959 de la exmatriculare, colaborarea la Viaţa romanească a
încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum
am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care
i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat
să scriu la „gazeta”, cum zicea el.”
Ce se întâmpla în 1959, când a
fost el salvat de exmatriculare de unchiul lui, academicianul Andrei Oţetea?
Mai nimic important, în afara unor arestări masive ale studenţilor. Unde era în
1959 Edgar Papu, cel care va folosi pentru prima dată conceptul de
„protocronism” aplicându-l la cultura română? Era în puşcăria de la Bacău, un
fost grajd de la marginea oraşului, condamnat pentru „înaltă trădare”, la opt
ani de închisoare şi confiscarea averii. Lăsase acasă soţia şi un fiu de cinci
ani. Ce făcuse? Nimic. Va fi eliberat în 1964, când sunt eliberaţi toţi
deţinuţii politici, dar nu va mai fi primit la universitatea unde fusese
profesor. Asistent universitar, în 1964, era însă N. Manolescu.
Până la debutul luptei dintre
cei doi reprezentanţi ai sincronismului şi protocronismului – Nicolae Manolescu
şi Edgar Papu – biografia spirituală a celor doi era uşor diferită, în
principal datorită diferenţelor de vârstă ( 34 de ani Manolescu, 64 de ani
Papu).
Nicolae Manolescu era absolvent al liceului din Sibiu (1956), iar apoi
devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti
(1962). În 1974, când intră în arenă împotriva protocronismului lui Papu, obţine titlul de
Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu, la Universitatea
din Bucureşti.
Publicase, comform
„Dicţionarului Scriitorilor Români”, coordonat de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu, din 2001:
Literatura
română de azi (1965, în colaborare cu Dumitru Micu);
Lecturi infidele, (1966, eseuri de
critică şi istorie literară);
Metamorfozele poeziei
(1968);
Poezia româna modernă de la
George Bacovia la Emil Botta (1968), antologie de versuri;
Contradicţia lui Maiorescu (1970, ediţia a
II-a în 1973). La
origine,teza de doctorat;
Teme, (1971) – eseuri.
Dintre
profesorii lui Manolescu: George Ivaşcu, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov,
Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Paul Cornea.
Edgar
Papu urmează gimnaziu şi liceul la Colegiul “Sf. Sava”, unde este coleg cu viitorii scriitori Eugen Ionescu,
Petru Comarnescu, Dan Botta, Ion Pillat. Între 1927-1931, urmează cursurile
Facultăţii de Litere, iar între 1928-1932 - pe cele ale Facultăţii de Filosofie
(examenele de licenţă le ia cu “Magna cum laudae”). Audiează unele cursuri la Universitatea din Viena,
în 1930, şi la “Instituto Interuniversitario Italiano” din Florenţa, în 1933.
Tot în 1933, absolvă Seminarul Pedagogic Universitar “Titu Maiorescu” şi
funcţionează ca profesor de italiană la Şcoala Comercială de Băieţi din
Silistra. În 1934 urmează cursuri de limba, literatura şi istoria artei
italiene, la Perugia. Între 1935-1937 îşi pregăteşte doctoratul la Viena, cu
prof. Friederich Kainz. Lucrarea de doctorat, “Formele deschise în artă”
(titlul iniţial: “Fragmentul în artă”), este susţinută în România, în faţa unei
comisii formată din Tudor Vianu, George Oprescu, Mihai Ralea, Mircea Florian,
N. Bagdasar. Între 1936-1944 este profesor (de latină, franceză, germană,
italiană, română) la Liceul Naţional din Iaşi. Iar între 1945-1946, profesor de
estetică la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Dat afară din învăţământ,
lucrează la Institutul de Lingvistică, unde contribuie la elaborarea primului
volum din “Dicţionarul general al limbii române” (1951-1953).
Până în 1974 publicase
volumele:
Răspîntii - Forme de viaţă şi cultură (1936);
Artă şi imagine,(1939);
Soluţiile artei în cultura modernă, (1943);
Giordano Bruno - Viaţa şi opera, (1947);
Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti,
(1967);
Din luminile veacului, (1967);
Evoluţia şi formele genului liric (1968, ed. II, 1972);
Altdorfer (1969, ed. II, 1973);
Feţele lui Ianus (1970;
Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, (1971),
Între Alpi şi Marea Nordului. Eseuri asupra artei
germane, Bucureşti (1973);
Arta şi umanul ( 1974).
Printre profesorii săi: C.
Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N. Bagdasar,
Mircea Florian, Friederich Kainz.
Niciunul dintre detractorii
lui Edgar Papu nu a găsit vreun singur rând în care acesta să fi făcut elogii vreunei
ideologii şi cu atât mai puţin ideologiei comuniste. Articolele lui N. Manolescu abundă însă în elogii
la adresa literaturii proletcultiste şi chiar a politicii partidului comunist,
mai ales în anii de tinereţe, dar nu numai. M. Niţescu, în două cărţi – “Sub zodia proletcultismului”
(1979) şi “Dialectica puterii” (1975,1988) – publicate abia în 1995 la editura
Humanitas – mai înainte fiind interzise de cenzură - dă extrase din articolele
criticului estet. Ca, de exemplu: “Creaţiile celor trei poeţi, astfel
diferenţiate individual, se aşează în unele coordonate tipice, dintre care
reţinem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lumina. Nu e doar o incandescenţă a
sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare încredere în
virtuţile epocii socialismului.(...) Constructorul comunismului cultivă lumină. In poezia celor mai tineri, ea e
mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar
şi dăruire optimistă idealului comunist” (N. Manolescu,”Trei poeţi tineri”, Contemporanul
nr. 11,16 martie 1962) Cei trei poeţi sunt Horia Zilieru,
Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu.
În
articolul intitulat atât de sugestiv, „Proza colectivizării” (Contemporanul,
nr. 15, 13 aprilie 1962) N. Manolescu este un critic dialectic: vorbeşte
mai întîi de „tema colectivizării” care a înlocuit-o pe aceea a „setei de
pământ” din „realismul critic”: Teza era foarte dragă proletcultismului,
fiindcă realismul socialist, creaţia bolşevismului, înlocuise definitiv
„realismul critic”. Apoi demonstrează cum s-au schimbat şi subiectele în
literatură: „Elementele chiabureşti, ostile, păstrează destul puterea chiar şi
în etapa următoare (reflectată în romane cum sînt Cuscrii de Al. I. Ghilia
sau Zilele săptămînii de D. R. Popescu) în care asistăm totuşi la un
peisaj social modificat: gospodăria există şi realitatea ei de belşug
devine argumentul decisiv pentru atragerea mijlocaşului. (...) Lectura reportajelor izvorâte din
imediata transformare a peisajului unui sat în întregime colectivizat ne
dă dimensiunea acestei atmosfere de sărbătoare în care se făureşte noua
istorie a ţăranului. (...) Ţăranul descoperă abia acum adevărata bucurie a
pămîntului, răsucind la antipod profesiunea de credinţă a lui Ion cel
din roman. (Il citează pe Paul Anghel cu reportajul Bucuria pămîntului,
notează Niţescu). Este vorba de acelaşi Paul Anghel, adăugăm noi, pe care
Manolescu îl va minimaliza ori de câte ori va fi vorba de protocronism, şi
căruia nu-i recunoaşte niciun merit în Istoria
sa. Scriitorii au meritul de a fi încercat să surprindă, cu pasiune şi entuziasm,
tocmai acest nou relief uman, care se desăvîrşeşte acum. Romanul de
mîine al acestei etape grandioase a revoluţiei socialiste nu va putea face
abstracţie de aceste prime jaloane care au marcat sensul unei epoci.
(Sublinierile îi aparţin lui Manolescu, precizează M. Niţescu.)
De
altfel, despre realismul socialist, Nicolae Manolescu are o opinie clară:
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor
etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea
socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol
educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al
literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al
construirii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adânc în
care esenţa umană eliberată de vechile orânduiri este redată omului.(...)
Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă
cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă
chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul
rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane
zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.”
Exemplele oferite de criticul Manolescu sunt romanele Bărăgan, de V. Em. Galan, Şoseaua Nordului, de
Eugen Barbu (căruia îi va deveni aprig duşman), Statuile nu rîd niciodată,
de Francisc Munteanu, Cuscrii, de Alecu Ivan Ghilia, Pe muchie de
cuţit, de Mihai Beniuc (denunţătorul lui Lucian Blaga, dar, când
scria Manolescu, era încă preşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar Uniunea era
patroana publicaţiei la care se exprima dânsul). Toate sunt romane lipsite de
valoare, mincinoase, dedicate unor realităţi impusă cu forţa de dictatura
comunistă.
Dar Nicolae Manolescu ştie să aprecieze
literatura nouă din anii de după 23 august 1944, cunoaşte bine
importanţa zilei eliberării ţării noastre de sub jugul fascist, cum sunau
lozincile vremii: „23 August 1944 a avut urmările cele mai profunde în
literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj
social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare,
devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărîtor al
revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că
avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul
structuralelor prefaceri sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui
nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai
complexe. Făcînd din creaţia literară o parte integrantă a cauzei generale a
clasei muncitoare, „o literatură cu adevărat liberă, legată făţiş de
proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în
viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvîrşirea socialismului,
aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste,
la distrugerea vechii mentalităţi. Însuşindu-şi ideile marxism-leninismului,
scriitorii au dobîndit o imagine justă, adecvată a esenţei fenomenelor pe care
le reflectă, a perspectivei evenimentelor pe care le trăiesc. Încă în primii
ani de după Eliberare, Partidul a început procesul complex şi îndelungat de
închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.”
Avea dreptate tânărul critic de la revista „Contemporanul”, cea mai citită
publicaţie a vremii - niciun activist al partidului n-ar fi ştiut să scrie mai
frmos şi mai adevărat decât el - partidul crease un front scriitor unit, iar
cine nu intrase în front intrase în puşcării.
Chiar şi tov, Gheorghiu Dej, cel mai mare dintre marii comunişti români
(cel care a dirijat toate procesele politice de demascare şi a umplut temniţele
cu duşmani ai poporului) este citat la loc de cinste de criticul necomunist
Nicolae Manolescu, fiindcă, nu-i aşa: „întregul nostru front scriitoricesc a
înţeles că literaturii noastre îi revine — aşa cum spunea tovarăşul Gh.
Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24
ianuarie 1962 — misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei
de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea
omului nou, a moralei socialiste.”
Iar criticul apreciază riposta dată
de scriitorii încercaţi, probabil ilegaliştii, celor care au încercat „pe
drumul liberalismului” de a introduce
concepţiile perimate ale purismului şi estetismul. Cine nu este convins încă de
obedienţa lui Nicolae Manolescu faţă de partid, poate găsi mai multe citate în cartea
lui M. Niţescu, la care ne-am referit mai înainte. Iar scuza că altfel nu se putea, nu se
susţine. Se putea, desigur, riscând să nu mai poată publica în „Contemporanul”
sau în „Gazeta literară” (devenită după 10 octombrie 1968 „România literară”, dar
atunci Nicolae Manolescu nu ar mai fi fost Nicolae Manolescu, criticul de
direcţie, ci doar critic literar, ca toţi aceea care nu aveau rubrici
permanente în reviste sau nu erau redactori la edituri.
Conceptul de sincronism este,
cum se ştie, susţinut cu argumente solide de E. Lovinescu. Nu este creaţia sa
şi nici nu susţine aşa ceva, fiind un critic nu doar de mare valoare, ci şi de
o rară onestitate, atât de corect cu sine şi cu alţii încât recunoaşte singur
erorile pe care le-a făcut şi are curajul să-şi revizuiască opiniile. Premisa
de la care porneşte E. Lovinescu şi concluzia la care ajunge sunt, vom spune de
la început, corecte. Unora le este greu, poate, să accepte şi astăzi, dar
adevărul este cel susţinut de criticul de la „Sburătorul”: „Literatura noastră
estetică nu începe decât odată cu veacul al XIX-lea, aşa că, din lipsa unei
tradiţii seculare şi a unei epoci clasice, nu putem avea un tradiţionalism
teoretic în sens strict ştiinţific, ci un conformism etnic, adică o
acţiune în spiritul rasei. În acest sens de conformism, în literatură, el este
rezultatul fatal şi al psihologiei individuale, integrate în parte în
psihologia colectivă, şi al materialului lingvistic ce nu poate fi prelucrat
decât după legile latente ale geniului rasei. Neputând fi un tradiţionalism
ştiinţific şi nevoind să se resemneze la conformism, tradiţionalismul nostru
susţinut de diferite mişcări naţionaliste se pune cu totul pe alte temeiuri: la
baza vieţii noastre naţionale se află conflictul provocat de lipsa de sincronism
dintre prefacerea revoluţionară a instituţiilor şi a condiţiilor de viaţă
socială şi prefacerea înceată şi evolutivă a sufletului românesc.” Evident, nefiind vorba de un text sacru,
putem să renunţăm la o analiză de tip iconoclast.
El susţine că “structura
literaturii, ca şi a limbii noastre, în parte, a rămas încă rurală”, dat fiind
faptul că scriitori ca Ion Creangă şi George Coşbuc sunt “ieşiţi şi crescuţi
din sânul poporului”. Şi întrucât formele vieţii sociale se dezvoltă mult mai
repede decât fondul, literatura “n-a mers în sensul dezvoltării istorice a
formelor sociale”, ci a produs “adevărate ideologii cu caracter de misticism,
care a încercat şi încearcă încă să stăvilească liberul mers al dezvoltării
sociale...” E. Lovinesu confundă însă, în mod
surprinzător, fondul cu forma, deşi înaintaşul său Titu Miorescu definise
termenii şi despărţise apele. Este adevărat că Ion Creangă este ieşit şi
crescut în sânul poporului, dar scrie el oare “Amintiri din copilărie” şi “Moş
Nichifor Coţcariu” ca să arate cum trăia poporul sau, dimpotrivă, pentru a crea
satisfacţii estetice cititorului? Şi, din nou, G. Coşbuc traduce “Iliada”
pentru a arăta “viaţa grea” sau “viaţa de la ţară” a grecilor ori pentru
valoarea pur literară a operei lui Homer? Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G.
Bacovia, I. Vinea nu puteau fi consideraţi ca reprezentând o structură a
literaturii rulare. La fel Camil Petrescu, Matei Caragiale, G. Călinescu, H.
Papadat Bengescu.
Plecând de la un concept,
Lovinescu va găsi aceeaşi explicaţie pentru toţi scriitorii secolului al
XIX-lea şi pentru toţi cei din prima jumătate a secolului următor: “De aici
naţionalismul istoric al lui Eminescu, rezolvat, pentru prezent, în misticism
ţărănesc; de aici „ţărănismul” sămănătorist mărturisit reacţionar şi poporanismul
„democrat” al Vieţii româneşti; de aici teoria literaturii „ce vine şi
se duce la popor”, şi naţionalizarea literaturii prin poezia populară; de aici
teoria slavă a „datoriei” intelectualilor către popor şi obligaţia scriitorilor
de a ieşi din popor sau de a fi crescuţi în sânul lui; de aici teoria
„specificului naţional” ca o dovadă neîndoioasă de talent; de aici ura
împotriva tuturor curentelor noi literare şi combaterea modernismului, sub
cuvânt că ar fi lipsit de „realităţi naţionale” sau că a produs o literatură de
imitaţie, deşi literatura noastră romantică a fost mult mai imitativă; de aici
teoria unei ţărănimi, singura păstrătoare a virtuţilor rasei sau chiar a
oricăror virtuţi, deci ura împotriva orăşenimii, care nu e decât un conglomerat
de rase diferite, cu defecte şi fără însuşiri, şi, prin urmare, ura împotriva
literaturii urbane; de aici întoarcerea spre ortodoxie a Gândirii”.
Lovinescu
uită să amintească de Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Al.
Macedonski, Alexandru Odobescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu,
Mateiu Caragiale, Ilarie Voronca şi de alţii care nu au nimic de-a face cu
“misticismul ţărănesc” şi cu “ura împotriva orăşenilor”. Toţi aceştia nici nu
mai puteau fi caracterizaţi ca fiind ieşiţi şi crescuţi în sânul poporului
(conform sensului dat de Lovinescu), fiind orăşeni, urmaşi de orăşeni!
Voind cu orice preţ să arate că literature
modernă începe în cultura română odată cu mişcarea modernistă de la
“Sburătorul” condus de el, E. Lovinescu trece sub tăcere contribuţia de
excepţie a lui Macedonski la modernizarea poeziei, proces în care Macedonski însuşi
se considera doar o etapă. „Pe rînd, scria el încă din 1882, voi fi... om al
viitorului şi om al trecutului”
„Literatorul”, în
concepţia mentorului său, „se apropia treptat de formula lui Heliade,
restabilea legătura distrusă dintre prezent şi trecut, era trăsătura de unire
dintre timpul nou şi clasicism”.
A prelua în artă stiluri perimate este cu neputinţă. A te înscrie pe curba unei
tradiţii ascendente este însă nu numai posibil, dar şi foarte necesar. De
aceea, „concluziunea ar fi cam aceasta: nu întoarcerea spre clasicism, ci
starea în legătură cu tot ce a fost înaintea noastră”. Operaţie complexă,
definită de Macedonski „subtilitatea cea mare”, care după el constă în : „A nu
se rupe cu trecutul; însă a se imita acest trecut, a se lua formele externe ale
scrisului oriunde ar putea fi ele într-o stare de dezvoltare mai înaintată,
fără a se abdica de la sufletul propriu fiecărui individ şi ţării”.
Poetul pleacă, observă Marino, de la principiul evoluţiei, după care arta
literară ţine pasul cu evoluţia societăţii, reflectînd fiecare moment istoric,
de la nivelul fiecărei epoci. Între etape nu există deosebiri de ordin
calitativ, ci numai de orizont şi perspectivă.”
Rezultă
că aproape cu o jumătate de secol înaintea lui Lovinescu se pusese problema
neîncremenirii în tradiţie şi în ţărănism. Iar ca lucrurile să fie şi mai
clare, reproducem afirmaţia categorică a lui Macedonski, făcută în 1912: „...Cu
totul ciudat ca noi, cei ai zilei de acum, să nu fim altceva decît tot cei ai
zilei de ieri şi astfel oamenii să se primenească, iar gîndurile şi modul de a
le exprima să rămînă cele de acum trei mii de ani”. Ideea nu era exprimată
pentru prima oară, chiar Macedonski o mai formulase o dată, chiar în primul an
al secolului XX: „o limbă şi o literatură nu se poate mumifica în trecut, că
arhaizarea este omorîrea limbii, că ea este ruperea acordului cu prezentul”. În
materie de fond, ceea ce urma să domine, în convingerea sa, va fi „complexitatea
sufletului modern”, în ceea ce el are mai autentic, trăit, iar nu
„artificialitatea lui”, de simplă imitaţie.
Afirmaţiile
acestea ar fi trebuit să fie cunoscute de adepţii sincronismului care încep
polemicile cu Edgar Papu în 1974, deoarece le expusese pe larg Adrian Marino în
1965, în studiul „Alexandru
Macedonski despre tradiţie şi inovaţie”, din revista Steaua, XVI,
2, februarie 1965, şi le analizase pe larg în 1967, în volumul “Opera lui
Alexandru Macedonski”, de unde le-am selectat şi noi.
“Ura
împotriva literaturii urbane” este, de asemenea, o exagerare a lui E.
Lovinescu. Nu este nici bine şi nici rău că într-o literatură se dezvoltă tema
ruralismului. În literature americană, de exemplu, “moştenirea îngemănată a
locului şi destinului şi-a pus amprenta asupra literaturii lui Robert Penn
Warren, a cărui carieră se întinde aproape de-a lungul întregului secol XX.”
Născut la Guthrie, Kentucky, în anul 1905, Warren a debutat cu o biografia John
Brown - The Making of a Martyr, în 1929. Între prima şi cea mai recentă
carte, Warren a publicat peste treizeci de volume de poezie, proză, critică,
istorie şi teatru. „El a influenţat în idei şi
practică o întreagă generaţie prin manualele scrise în colaborare cu
Cleanth Brooks şi prin revista Southern Review, fondată tot împreună cu
acesta la mijlocul anilor treizeci, la Universitatea de Stat din Louisiana”.
De aici şi până la constatarea lui Jose Ortega y Gasset nu mai este mult. Pentru el, opera de artă acţionează
„ca o forţă socială care creează două grupuri antagonice, care separă şi
selecţionează din grămada amorfă a mulţimii două caste diferite de oameni.”
O
castă, în cadrul literaturii române, poate fi socotită cea care are în vedere
tradiţia (interesantă şi vie pentru creatori şi cititori), şi o castă, să-i
spunem modernă, intersată de transformări revoluţionare, experienţe, inserturi
străine. Fiecare dintre ele are drepturi egale la viaţă şi în manifestări. Sau
cel puţin aşa ar trebui să fie. Cuvântul începe să spună mai mult decât spunea
la început, mai mult decît ceea ce avea intenţia să spună. Ordonarea orizontală
a textului, care implică o înlănţuire ireversibilă a cuvintelor, un traseu
obligatoriu, chiar dacă nu este vorba despre un limbaj propriu-zis logic, esté
oprită, pusă în primejdie : deodată cuvîntul se dilată, încărcat de
semnificaţii multiple care împiedică mersul, discursului şi, întîrziindu-1, îl
fac să devieze, impunînd în contrapunct un parcurs vertical, ce conferă
textului o densitate pe care nu o avusese iniţial.
Scriitorii sovietici, înainte de perestroica lui Gorbaciov, impuseseră o
literatură a rurarului de mare valoare, fie ei ruşi, ucrainieni sau gruzini.
Am
putea accepta că E. Lovinescu are dreptate dacă s-ar referi la principiile teoretice
ale lui N. Iorga, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre rolul lui
Eminescu, fiindcă acesta deplânge starea economică a ţăranului decăzut din
drepturile lui şi critica pătura suprapusă, fără să ceară, ca Iorga, ca
literatura să se ocupe de oropsiţii ţărani de pe pământurile arendaşilor. Ne
este greu să acceptăm că despre “misticism ţărănesc” este vorba în
“Luceafărul”, în “Floare albastră”, în “Memento mori”, în “Glossă” şi chiar în
“Sara pe deal”. Şi chiar, mai direct spus, în niciuna dintre poeziile lui nu se poate
citi “naţionalismul istoric”. El poate fi găsit, însă, expus explicit în
publicistica de la “Timpul”, dar aceasta presupune o altă discuţie şi o altă
argumentare.
Teoria
sincretismului, care a modernizat viziunea asupra literaturii române, e mai
puţin strălucitoare când ajunge la exemple. Lovinescu remarcă, de pildă, revista Vieaţa nouă a lui Ovid Densusianu, care “ne-a dat o
doctrină a ideologiei moderniste şi a întreţinut, într-un cerc universitar,
cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult teoretică
decât practică şi de o valoare mai mult intenţională decât reală: cu aceste
limitări, locul Vieţii noi în dezvoltarea literaturii noastre este
indiscutabil şi, teoretic, mai însemnat decât locul Sămănătorului sau decât
al atâtor reviste apărute în brazda lui. Recunoscând singur că “Vieaţa nouă” nu are rezultate pe
tărâmul artei nu ne rămâne decât concluzia că nu teoriile crează valori.
Aşadar nu pentru valorile produse de ideologia modernist apreciază el revista, ci
pentru faptul că “O.
Densusianu pune problema sincronismului şi a creaţiei originale prin asimilare,
forma obişnuită de creaţiune a popoarelor tinere, intrate brusc în contact cu
civilizaţiile apusene.” Deşi apreciază la Densuşianu, în aceeaşi
pagină, simţul contemporaneităţii “şi al
participării efective la viaţa spirituală a timpului” criticul constată că
revistei i-au lipsit “condiţiile minime pentru a reprezenta în literatură
sensibilitatea nouă.” Poezia sămănătoristă şi cea tradiţionalistă, cum le numeşte
Lovinescu, vor da literaturii române pe Octavian Goga, Nichifor Crainic, Vasile
Voiculescu Lucian Blaga, Radu Gyr, iar poezia simbolistă, deci modernistă, pe
I. Minulescu, G. Bacovia, Mihail Cruceanu, Camil Baltazar. Numele sunt cele mai
sonore, alese din exemplele lui Lovinescu. Valoarea poeţilor nu este dată deci
de apartenenţa la o mişcare estetică.
Dar chiar dacă Lovinescu are
motive să minimalizeze rolul sămănătorismului, al poporanismului şi al
gândirismului, considerându-le a nu fi sincrone cu modernismul, aceasta nu
înseamnă şi că se află în miezul problemei. B. Croce constatase că au fost
perioade în care au dominat cele mai sucite şi barbare doctrine de artă, dar
aceasta nu a împiedecat, pe vremurile acelea chiar, să se facă diferenţă între
frumos şi urât şi să se discute cu fineţe asupra lor. „Eroarea se condamnă întotdeauna, nu prin
gura judecătorului, ci ex ore sno.” Fiindcă rolul criticului şi al istoricului
literar nu este să condamne, ci să descopere sâmburele din care poate să
crească planta frumos înălţătoare sau firav mirositoare, ori falnicul stejar.
Să ne amintim că atunci când profetul Iona, trimis să anunţe nimicirea cetăţii
Ninive, iar el credea că nu mai are
niciun rost pe lume, Dumnezeu a făcut să crească în pustiu un biet ienupăr care
să-l scape de arşiţa soarelui fierbinte. „Ştiu că critica omoară, scria
Macedonski, şi că încurajarea dă puteri noi, îmbărbătează sufletul
debutantului.”
O idee, oricât ar părea de năstruşnică, trebuie încurajată. Ideile, mai ales în
critica literară, sunt rare, orice interpretare nouă este benefică actului
creator.
O
nouă viziune asupra literaturii este oricând benefică. Ea, dacă nu este
productivă, dispare de la sine. Fără contestarea clasicismului nu ar fi putut
să se dezvolte romantismul, iar fără contestarea romantismului, curentele
următoare – simbolismul, parnaseismul, miniaturismul, cubismul etc – nu ar fi
apărut modernismul. El singur îşi semnează actul de deces tăindu-şi rădăcinile
atunci când se vrea rupt de trecut. El îşi blochează dezvoltarea devenind,
zice-se, postmodernism şi post-postmodernism...
Întâia formulare a ideologiei
lui Lovinescu - va mărturisi singur atunci când se va prezenta ca reprezentând
critica modernistă - “s-a afirmat mai întâi în domeniul socialului, susţinând
în cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne (1924-1925)
că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate brusc în
contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai înaintate, nu s-a
făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu era vorba
de a exprima o preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de
formaţie şi a altor civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul acestei
fatalităţi sociologice, criticul l-a denumit sincronism, pe baza căruia
civilizaţia noastră actuală s-a format prin import integrală, fără refacerea
treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de
creştere organică. Se poate
spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalităţii.” Este adevărat, numai că, aşa cum au
observant şi alţii, “culturile importatoare” pot depăşi, prin dezvoltare, “produsele
importante”. Oricât s-ar gări rădăcini caldeene în “Cântarea cântărilor” a lui
Solomon, ea este produsul culturii ebraice, nu a celor care au schiţat mai
înainte câteva texte despre misterul iubirii.
Să reţinem: sincronismul este,
pentru E. Lovinescu, o fatalitate socologică pe baza căreia s-a format o
civilizaţie, în general, şi civilizaţia română în special. El constă în
importul integral al stadiului în care se află societăţile civilzate şi în
saltul peste etapele evolutive. El afirmă fără echivoc că “nimeni nu recomandă,
fireşte, principial, imitaţia; prin interdependenţa materială şi morală a
vieţii moderne ea există însă ca un fenomen incontestabil.” În Istoriei literaturii române
contemporane (cinci volume, publicate între 1900 -1925), “scriitorii sunt
judecaţi, pe de o parte, din punctul de vedere al caracterului lor de
sincronism nu numai în dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale, ci şi
în legătură cu mişcările din Apus, iar, pe de alta, ca un criteriu de
valorificare şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a
fost înainte.” În Mutaţia valorilor estetice (1929),
dezvoltându-şi ideile, Lovinescu
ajunge la concluzia că “nu există o ştiinţă a literaturii, ci o istorie
a ei”, care nu cercetează literatura “prin raportare la un ideal estetic, ci la
totalitatea factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul.”
Lovinescu este cu adevărat la
curent cu mişcarea de idei din critica literară contemporană lui. El face
această afirmaţiede mai sus în continuarea lui Perky Lubbock, care publicase The
Craft of Fiction (1921), a lui I. A. Richards, autorul volumului “Principles of Literary Criticism
(Principiile criticii - 1924), şi a lui Roman Jakobson, care vorbise deja
despre “formalismul organic”, după care opera literară reprezenta un sistem de
factori corelativi. El nu-i citează, dar sincronizarea este limpede că
funcţiona, cel puţin pentru critical de la “Sburătorul”. Căci, să nu uităm, E.
Lovinescu nu este doar un critic de talent, el are o pregătire de specialitate
de excepţie (îşi luase doctoratul la Paris cu Emile Faguet (1847-1916), unul
din marii istorici şi critici ai culturii franceze, ştia mai bine decât mulţi
limba franceză şi latina.
Ceea ce nu înseamnă că teoria
literaturii nu există, cum afirma el. Mihail Dragomirescu (1868-1942) publicase
în “Convorbiri literare”, încă din 1894, studiul “Critica ştiinţifică şi
Eminescu” (reluat în volumele din 1909 şi 1925), “Teoria poeziei cu aplicare la
literatura română” (1906) şi chiar lucrarea “Ştiinţa literaturii”, în
1926. Fusese discipol al lui Maiorescu,
dar ulterior se despărţise de el. Admirator al lui Maiorescu era
şi E. Lovinescu, despre care va scrie trei volume - „T. Maiorescu”, (I-II, 1940), “T. Maiorescu şi contemporanii lui”, (I-II, 1943-1944); “T. Maiorescu şi posteritatea lui critic”,
(1943).
E. Lovinescu fusese şi
colaborator la revista Convorbiri
literare a lui Mihail
Dragomirescu (între anii
1907-1909), dar în 1937 va fi extrem de aspru cu el, afirmând că
“personalitatea criticului se rezumă în nota sa negativă”, iar laudele lui sunt
excessive.
Aşadar, despărţire totală. Dar nu este de mirare. Aristotel scrisese „Poetica”
pentru a-l combate pe Platon, căruia îi fusese discipol.
Secolul XX s-a definit mai mult decât cele dinaintea lui ca fiind „o continuă
interogaţie cu privire la structura şi validitatea valorilor, a valorilor
politice şi morale, dar şi literare. Romantismul, simbolismul ori
prerafaelitismul, au însemnat, pentru secolul trecut, momente de negaţie, mai
mult sau mai puţin violentă, ale literaturii precedente sau în curs. Dar aceste
negaţii înlocuiesc, de fapt, o convenţie literară cu alta, un sistem de valori,
cu altul. Revolta dadaiştilor ori a futuriştilor a înlocuit însă sistemul de
valori al începutului de veac cu o stare de permanentă negaţie a oricărui
sistem, a oricărei constrângeri. În anii primului război mondial, şi
imediat după, fenomenul a părut efemer, o simplă extravaganţă printre altele
ale epocii, dar astăzi, în perspectivă istorică, deşi nu putem vorbi de o
largă difuzare a celor două mişcări, constatăm sincronismul lor cu unele
inovaţii din poezia şi proza veacului nostru.”
Tudor Vianu publicase însă în
1934 şi 1936 cele două volume ale sale, Estetica, în
care definise că estetica este ştiinţa frumosului
artistic, iar în 1932, când scrisese Arta prozatorilor români analizase scriitorii tocmai prin prizma valorii
operelor lor şi nu prin ideologia, aparteneţa la curente, exprimarea sau nu a
patriotismului, convins că “prin expresie, evenimentele intime
ale artistului se obiectivează; ele se desfac pînă la un punct din legătura
care le uneşte cu individualitatea conştiinţei, devenind realităţi sociale,
interumane.”
Această „dialectică specială a expresiei”, cum o numeşte Vianu, nu se poate realiza decât printr-un tact
special al artistului.
Psihosociologii sunt de părere
că nu există imitaţie reflexă, transport instantaneu de imagini în noi, sub
formă de mişcare provocată, dacă nu suntem mai dinainte capabili de o asemenea
mişcare. Nu imităm automat decât ceea ce ştim dinainte să facem, întreaga
existenţă a copilului fiind o dovadă în acest sens. Dacă astfel stau lucrurile,
imitaţia nu are calitatea de a plăsmui în noi şi prin noi viaţa interioară a
lucrurilor. Ea nu o plăsmuieşte decât în măsura în care o posedăm mai dinainte.
Rămâne să tragem concluzia că literatura română a putut să apeleze la mutaţii
şi la influenţe doar în măsura în care acestea existau ca predispoziţii. În
cazul literaturii, procesul învăţării de la alţii este şi mai complicat,
întrucât aceasta se bazează pe folosirea limbii materne, iar cuvintele sunt în
esenţă simboluri. Utilizarea simbolurilor este şi ea un comportament învăţat.
Cu toate că există destul de multe dovezi conform cărora oamenii au o
înclinaţie deosebită de a-şi însuşi şi utiliza anumite sisteme de simboluri,
mai ales limba, capacitatea de a le produce într-un mod comunicativ cere
expunere, deseori de o durată considerabilă. Nu trebuie să învăţăm să facem
semne, cu toate că “experienţa socială poate modifica modul în care sunt
afişate” aceste semne.
A nu considera oraşul (târgul)
un spaţiu al pierzaniei, al haosului şi al pierderii identităţii nu este “o
mutaţie a valorilor”, ci o experienţă trăită de individ. Nu de la Proust a
învăţat Camil Petrescu să-şi aleagă personajele din mediul citadin, ci
propria-i experienţă de viaţă l-a determinat să scrie despre ce cunoştea mai
bine. Iar comparaţii între el şi autorul romanului “În căutării timpului pierdut”
se pot face, desigur, cu mult folos, dar la fel de util ar fi şi studiul
legăturii dintre proza lui şi cea a lui Nicolae Filimon, alt citadin. Filimon
consideră că românii, deşi abia numără „şase luştri” de cînd au rupt vălul ignoranţei, inteleginţa şi devotamentul lor
„cătră ştiinţi şi arte” din ultimul timp „triumfă despre toate obstaculele, iar
„astăzi numărăm cu mîndrie mai mulţi ingineri civili şi agricoli, medici,
astronomi şi filozofi. În literatura beletristică avem bărbaţi care mînuiesc
pana în proză şi versuri cu multă inteliginţă, graţie şi conştiinţă.” Că
Nicolae Filimon o fi exagerat vorbind atât de elogios despre literatura
beletristică din vremea sa, este posibil, dar înainte de a scrie Lovinescu
Istoria literaturii..., publicase Lucian Blaga: “Zamolxe, mister păgân” (1921),
“Tulburarea apelor”, dramă (1923), “Meşterul Manole”, dramă în cinci acte
(1927) şi studiile de filosofie „Trilogia cunoaşterii”, volumele de versuri
“Poemele luminii”, “Paşii profetului”, “În marea trecere”, “Lauda somnului”,
“La cumpăna apelor”, în care nu poate fi vorba de un caracter „mistic şi
mesianic” sau de confuziui ale eticului cu etnicul, cum reproşa istoricul
literar stării generale a literaturii române.
Iar cei care polemizau cu
Edgar Papu după 1974 trebuiau să cunoască studiul “Experimentul şi spiritul
matematic”, publicat de Lucian Blaga în 1969, în care sunt imaginate două
evoluţii: una verticală, caracterizată prin sfială adaptativă şi tendinţa de a
alcătui sisteme organice tot mai autonome faţă de condiţiile cosmice, şi
evoluţia orizontală, caracterizată prin adaptare făţişă, acuzat adaptativă,
specializare a structurilor şi formelor. El enunţă legea ipotetică a plafonurilor
biologice:„o evoluţie biologică prin specializare coboară plafonul evoluţiilor
biologice verticale posibile pe baza ei - cu atât mai mult, cu cât este mai
avansată”. Antropologul susţine existenţa unui primat originar (sau, poate, un
„pro-simian”), de la care, prin evoluţie verticală (mutaţiuni radicale,
conservând totuşi unele prirnitivisme), se ajunge la om, iar prin evoluţie
orizontală (specializări, depăşind organic primitivis-meie) se ajunge la
antropoide.”
Dacă sămănătorismul,
poporanismul, gândirismul erau, la data când îşi încheie E. Lovinescu sinteaza
“Literatura română contemporană”,
curente perimate, aceasta nu se datora doctrinei acestora, ci mai
degrabă faptului că scopurile propuse de ideologia lor fuseseră, cel puţin
parţial, atinse: scriitorii repuseseră în drepturile lor fireşti etnia, funcţia
naţiuni, mitologia şi trăirile mistice. Nu cântarea pământului şi a ţăranilor
avea să deranjeze, ci lipsa de talent a unora dintre autori care erau simpli emuli
ai înaintaşilor. Renunţarea
la legăturile cu pământul natal, la amintirile din anii de formare, la tradiţii
este imposibilă pentru un scriitor.
Pentru James Joice, ne asigură regretatul Dan Grigorescu, “Intîlnirea cu
peisajul vestului Irlandei i-a prilejuit scrierea a două eseuri care vor fi
publicate în Piccolo de la Sera. Deşi aluziile livreşti sînt mai
numeroase şi textul capătă uneori sunetul unui reportaj turistic, e limpede că
multe se schimbaseră în atitudinea lui Joyce faţă de oamenii simpli, de ţăranii
irlandezi pe care, cu 9-10 ani în urmă, îi prezentase cu maliţie în discuţiile
lui cu lady Gregory şi cu Yeats. De data aceasta, totul e afectuos, obiceiurile
tradiţionale sînt descrise cu exactitate, fără urmă de ironie. Întîmplări de
demult - cum e aceea a bătrânului magistrat din secolul al XV-lea, James Lynch
Fitzgerald care, în numele dreptăţii şi-a osîndit fiul vinovat de omor şi, cînd
călăul a refuzat să-şi facă datoria, l-a spînzurat el însuşi pe ucigaş - sînt
povestite cu un sentiment adînc al sensurilor lor dramatice şi aduc dinaintea
cititorilor triestini pilde ale virtuţilor acestor oameni peste care s-a
aşternut pulberea luminoasă a tradiţiei.”
Întorcându-ne
la poeţii români, nu fondul poeziei ar putea deranja pe cineva, ci imposibilitatea
versurilor lor de a emoţiona, mai exact, lipsa de originalitate. Ceea ce nu-l
împiedică pe Lovinescu să afirme: “Poezia lui P. Cerna trebuie, aşadar,
încadrată în formula poeziei de substanţă intelectuală ca fond şi retorică,
sub raportul formei. Înlăuntrul acestei formule, ea depăşeşte tot ce s-a scris
pînă acum la noi, nu atât prin energia sentimentului, ci prin amploarea
dezvoltării lui în largi acorduri şi în compacte construcţii de strofe
retorice”
În final, ne putem întreba cât este de intransigentă critica modernistă, dacă
asemenea aprecieri declanşează versurile : Nu ţi-am vorbit vrodată, şi pe
fereşti deschise/ Nu ţi-am trimis buchete, stăpîna mea din vise,/ Ci numai de
departe te-am urmărit adese, / Iluminat de gînduri nespuse, ne-nţelese...// Şi nu doar critica modernistă îl aprecia pe
Panait Cerna, ci şi Mihail Dragomirescu, considerat exponentul criticii
estetice. Pe Panait Cerna vor încerca să-l impună şi proletcultişi, dar
acţiunea s-a dovedit zadarnică.
Teoria sincretismului şi
teoria referitoare la mutaţia valorilor, elaborate de E. Lovinescu, sunt
îndiscutabil câştiguri enorme în dezvoltarea literaturii române. Ele nu pot fi
însă singurele modalităţi de a interpreta fenomenul cultural românesc. Este
nevoie, de asemenea, să nu uităm nicio clipă că Lovinescu nu minimaliza
importanţa tradiţiei, ci dorea modernizarea mijloacelor. Faptul că cere
literaturii române să se sincronizeze cu mişcările europene nu este o lipsă de
patriotism, ci dimpotrivă, arătarea unei direcţii care ar putea duce la
înnobilarea ei. Lovinescu
este un mare iubitor al literaturii române, nu doar unul dintre cei mai
importanţi critici ai ei. Atunci când Barbu Fundoianu face afirmaţia că România
“nu e intelectualiceşte decât o provincie din geografia Franţei”, Lovinescu se
supără, simţindu-se lezat. Criticul nu se lasă influenţat de “teoreticianul
franco-român al curentelor de avangardă” şi se va referi la poezia lui
Fundoianu ca fiind mai degrabă tradiţională şi rurală, în care doar accentele
şi notaţia sunt moderniste, dar şi acestea fiiid influenţate de Arghezi.
În ceea ce priveşte
protocronismul, spaima sincroniştilor este nejustificată, dacă lucrurile ar fi
fost private, cum ar fi fost firesc, ca o confruntare de idei. Mai apărea un
“ism”, după atâtea altele: clasicism, romantism, modernism, estetism,
simbolism, constructivism, structuralism, naţionalism, universalism,
cosmopolitism! Limba română crease unul şi “mai original” înaitea
protocronismului: păşunism, cuvânt
care nici nu apare în “Dicţionarul explicative al limbii române”, editat de
Academie la un an după apariţia protocronismului. Păşunismul era critica cea mai severă care se putea aduce unui
scriitor neancorat la evoluţia literaturii, celor care se mai încăpăţânau să
scrie poezie despre satul patriarhal, cu ciripit de vrăbii şi susur de izvoare,
cu versuri rimate simplu şi sentimente lacrimogene faţă de ce-a fost şi n-o să
mai fie. Erau cei care credeau că a face literatură nouă însemna să scrii
despre şăranul intrat în gospodăria agricolă colectivă, vestitele C. A.P. –uri,
înfiinţate după modelul colhozurilor sovietice. Un scriitor care primea
atributul de păşunist nu mai avea nicio şansă să fie luat în seamă.
Conform “Dicţionarului de
sociologie”, termenul protocronism a
fost creat de Edgar Papu pentru a desemna anticipările culturale şi condiţia
oricărei culturi de a crea în chip autonom, nu numai de a imita (recepta) alte
culturi. Cuvântul “protocronim” este
format după model grecesc: πρώτος, prõtos, (primul) + χρονος, chronos, (timp), în
traducere, “primul timp, strătimpul”.
După Edgar Papu, „Atât imitaţia, principiul sincronismului, cât şi
anticipaţia, notă a protocronismului, pot exista împreună într-o cultură.
Fenomenul sincronismului este valabil la noi dar a fost considerat a fi
singurul. Pe lângă el mai există şi celălalt fenomen al protoconismului de care
mă ocup în cartea mea”. Sincronismul şi protocronismul sunt două
feţe ale aceleiaşi culturi, ele coexistînd în orice cultură. Protocronismul
susţine că unele evenimente posedă caracteristici structurale noi şi
anticipatoare. Acestea sînt protocroniile. Împreună cu ele se cuvin menţionate
şi alte tipuri sau specii de diferenţieri temporale ale culturii: sincroniile
culturale, (syn =împreună, cronos=timp), catacroniile (cata=în urmă, cronos=timp),
pancroniile (Adrian Marino), anticronii
(Solomon Marcus), etc. Sincroniile se exprimă sub forma raporturilor temporale
nivelatoare (dintre culturi). “Protocroniile se manifestă sub forma fenomenelor
de anticipare iar catacroniile delimitează fenomene (raporturi temporale) de
întîrziere (decalaje culturale). Un cercetător al culturii va sesiza că există
epoci în care predomină sincroniile, epoci în care domină protocroniile şi
epoci în care predomină catacroniile.”
Mircea Martin apreciază că
Edgar Papu a lansat “o ipoteza mai mult decât spectaculoasă, chiar
revoluţionară, cu privire la statutul literaturii şi culturii româneşti şi la
raporturile lor cu marile literaturi şi culturi ale Europei şi ale lumii. El nu
afirmă doar originalitatea literaturii române, dar şi prioritatea ei
intermitentă faţă de aceste literaturi. Există mişcări şi opere în istoria
literara autohtonă apărute - cronologic vorbind - înaintea altora din afară şi,
totuşi, românii, cu privirile lor aţintite în mod tradiţional spre Occident, le
consideră pe acestea din urmă anticipatoare.”
Exemplele oferite de Edgar Papu sunt suprarealismul şi dadaismul. Până
aici nimic nou. Exact cu treizeci de ani înainte, în 1944, criticul poeziei
franceze, Leon-Gabriel Gros scrisese, în “Presentations des poetes
contemporaines, Ed. Cahiers du Sud, că prin Ilarie Voronca “pentru a treia oară
în 30 de ani lirismul românesc a infuzat un sânge nou poeziei franceze”.
Exemplul dadaiştilor şi al suprarealiştilor, protocronişti avant-a letter, îl dăduse şi
Crohmălniceanu în 1967 într-o istorie scrisă în principal pentru studenţi şi
profesori. Şi fusese bine! Dar Edgar Papu nu s-a mulţumit doar cu exemplele
dadaiştilor şi a generalizat, afirmând: “una din trăsăturile definitorii
dominante ale literaturii noastre în context universal este protocronismul”. În
concepţia autorului, mentalitatea autohtonă trebuia să se schimbe în sensul
conştientizării priorităţii şi al renunţării la complexele de inferioritate pe
care inclinaţia imitativă le genera în mod continuu.
Faptul că protocronismul este
indreptat impotriva sincronismului lovinescian ar reieşi clar din textul publicat de Edgar Papu în revista “Secolul XX”, din însuşi
modul de a construi termenul de care şi-a legat numele, crede Mircea
Martin. Nu este însă la fel de clar şi pentru noi. Papu
consideră protocronismul o altă
modalitate de a citi istoria literaturii române pe lângă cea a continuiei
imitaţii. Faptul că termenul include în formarea sa un paralelism nu este un
atac, aşa cum în postmodernism nu se poate citi o intenţie împotriva
modernismului, ci exact ce sugerează particular post, adică după; proto,
al “lui Papu” însemnând înainte. Evident, şi cuvântul protocronism şi cuvântul
postmodernism pot naşte dubii dacă îţi pui problema cum poate fi ceva înainte
de a fi fost şi cum poate fi ceva după ce a fost… Dar limba română are chiar în
structura ei aceste posibilităţi de exprimare, existente înainte capacităţii de
a combina neologismele. Voi fi fost
şi voi fi venit sunt exemple la
îndemâna. N-a fost să fie, de care se ocupă pe îndelete Noica, este un
alt exemplu. Depărtişor nu este o
depărtare mică, ci o apropiere sentimentală, care nu include spaţiul şi timpul.
Urâţel nu este un urât mic, ci o
diminuare a observaţiei, atunci când nu este de-a dreptul o alintare. Bădele nu este un Badea mic, ci o
alintare. Idem Angheluţă faţă de Anghel! În expresia “sufleţelul meu”, sufletul
nu este mai mic, ci un accent pus pe intensitate. Eminescu scrie, cu ironie, că
îngerii care care au rămas în cer sunt cam prostuţi,
doar demonii sunt îngeri de geniu.
Mircea Martin afirmă fără
echivoc că din argumentaţia lui Papu “lipseşte orice adresa antieuropeană,
antioccidentală. Critica lui vizează parţialitatea reprezentării lovinesciene
(deşi Lovinescu recunoştea importanţa “diferenţierii” în cadrul teoriei sale
sincroniste) şi perpetuarea ei in mentalitatea autohtonă. Probabil din aceasta
cauză, precum şi datorită reputaţiei de savant a profesorului Edgar Papu,
nimeni n-a reacţionat la hazardata sa ipoteză, care, dincolo de caracterul ei
generalizant şi peremptoriu, putea avea indreptăţiri punctuale”. Cum nimeni nu reacţionase la studiul lui
Virgil Cândea, publicat în 1973, la “Editura Enciclopedică Română” intitulat
“Dimitrie Cantemir” în care se făcea afirmaţia că “Istoria creşterii şi
descreşterii Curţii otomane” a însemnat, până în 1827, “principala lucrare de
referinţă privind acest subiect în istoriografia europeană”. Nici nu avea cum să apară opinii
antioccidentale în scrisul lui Edgar Papu, fiindcă el era format la şcolile culturii europene şi scrisese în spiritual lor
tot ce publicase până atunci.
Papu era însă un comparatist,
un intellectual de vastă cultură şi un spirit liber. El nu aduna fişe de
lectură, ci interpreta opere, autori şi epoci. Încă din 1943, Edgar Papu era interest de
organizarea duală a omului, de dualitatea
ştiinţei şi a artei, dar şi de raporturile dintre ele. El lansa o idee
revoluţionară, care n-a scandalizat însă pe nimeni, şi anume că în ciuda peceţii
sau a tiparului ori mărcii (el zice “întipărirea”)
pe care o pune ştiinţa pe o întreagă epocă, unele sinteze spirituale de prim ordin ale
umanităţii sunt făptuite, în acest răstimp, de către artă. Cu propriile-i cuvinte:
“Totuşi nu se poate desconsidera amănuntul că arta este aceia care aşterne o întipărire definitivă
asupra oricărei iniţiative şi asupra
oricărui proces de cultură pe deplin
încheiat.”
Aşadar,
prioritară în dezvoltarea societăţii umane, este arta şi nu ştiinţa. Tot
originală este la Papu şi diferenţa alternativă pe care o stabileşte între plăsmuire şi cunoaştere, adăugând că deşi
aceasta se accentuiază numai în domeniul
artei, „noi am privit diferitele soluţii ale acesteia ca valabile şi pentru
celelalte categorii spirituale ale vremii moderne.”
Astfel, în capitolul „Opticul
şi scripticul” din lucrarea citată, Papu a schiţat existenţa a două tipuri de cultură pe baza predominării
plăsmuirii sau a cunoaşterii. In articolul „Creaţia în filosofie” a căutat să surprindă la un domeniu
circumscris legătura celor două elemente, relaţie care se manifestă în chipul
cel mai pronunţat şi mai nuanţat înlăuntrul artei. „Extinzând, în această
privinţă, şi în alte planuri, desbaterile din cadrul disciplinei artistice, „Soluţiile
artei în cultura modernă” mai mult
decât o lucrare de estetică este una de „atitudine estetică”. Ţinând seamă de cele de mai sus, putem
afirma că plăsmuirea conceptului de „protocronism” de către Edgar Papu nu este
o iniţiativă cu scop ideologic, aşa cum se susţine cu obstinenţă, ci o
atitudine estetică.
Ceea ce ne surprinde studiind
fenomenul (termenul, curentul sau conceptul) protocronismului este lipsa de
argumente a contestatarilor şi vehemenţa desfiinţării, patosul negării unui
fapt despre care dau de înţeles că n-ar avea nicio valoare, că a fost un rău de
care nu numai cei implicaţi, ci toată lumea ar trebui să se teamă sau, în cel
mai rău caz, să se ruşineze. Protocronismul apare astfel a fi un fel de boală
venerică de care a suferit un coleg de cameră, se ştie că a fost bolnav, dar,
boala fiind venerică, nu se ştie câţi dintre contemporani n-au fost molipsiţi,
chiar dacă n-au intrat în încăpere. Impresia pe care o lasă comentatorii este
că simpla pronunţie a cuvântului ori citirea lui ar trebui să stârnească
indignare. Majoritatea comentatorilor scriu despre protocronism ca şi când
toată lumea ar şti care sunt “ravagiile” produse de acest tsumani al
românismului românesc, un amestec de comunism şi fascism, mai periculos decât
Al Qaeda.
În sprijinul protocronismului
lui Edgar Papu intervin, virulent sau nuanţat, Mihai Ungheanu, Paul, Anghel,
Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu.
Înainte de a analiza
fenomenul, ne simţim datori să facem câteva precizări. Prima: nu sunt rudă cu
“protocronistul” Paul Anghel, fiind vorba doar de o coincidenţă de nume, el
provenind din Moldova lui Ştefan cel Mare, iar eu din Oltenia lui Mihai
Viteazul!. Precizarea este necesară întrucât - neşansa banalului nume pe care-l
port – uneori, în comentariile despre protocronism, este scris prenumele Petre
în loc de Paul. Cu scriitorul Paul Anghel am fost coleg de redacţie, el fiind
redactor şef, eu avansat redactor principal la intervenţia lui, dar nu aveam
aceleaşi convingeri socio-culturale. Asupra convingerile politice nu mă pot
pronunţa, eram amândoi membri de partid, dar niciunul nu am făcut caz de
apartenenţa la partid. El a scris reportaje înflăcărate despre realizările
socialismului, mai ales în “Scânteia”, oficiosul partidului, eu nu am scris
niciun rând în “Scânteia”, “Scânteia tineretului” sau în alte publicaţii
specializate în propaganda de partid (de altfel, între noi era o diferenţă de
un deceniu, nu am avut ghinionul să fiu supus presiunilor proletcultiste). A
doua precizare: nu am dat nicio importanţă protocronismului, deşi am fost
contemporan cu el, acesta fiind perceput de cei mai mulţi scriitori ca un
conflict între nişte scriitori care ocupau funcţii de conducere în presa
literară. În sfârşit, dacă aş accepta că scriitorii sunt sau protocronişti sau
sincronişti, m-aş autodemasca şi aş declara că sunt sincronist. De fapt, în perioada
în care revista
Mircea Martin, în anul 2002,
fiind critic şi istoric literar, a scris însă un studiu de sinteză consistent
şi obiectiv în şase numere consecutive ale Revistei
22, la care vom face trimitere în continuare. El consideră că protocronismul
este urmarea existenţei a două direcţii diferite care se fac simţite în
perioada de relativă libertate de la sfârşitul anilor '60. Prima are o
coloratură “naţional-autohtonistă”, iar cea de a doua exprimă o tendinţă
europenizantă, cosmopolită”, chiar elitistă.
Pentru simplificare, îi vom numi pe
protocronişti tradiţionalişi, iar pe esteţi îi vom numi modernişti. Este de la
sine înţeles că nici unii nici alţii nu excludeau aprecierea operelor de artă
în afara valorilor estetice şi nico grupare nu propunea rupture cu spiritual
valorilor europene. Cel puţin, nu declarativ. E greu să ni-l închipuim pe Edgar
Papu (protocronistul), cunoscător şi iubitor de o viaţă întreagă a literaturii
universale, contestând rolul şi importanţa valorilor europene, cum, tot greu ar
fi să ni-l închipuim pe Nicolae Manolescu (modernistul), autor al atâtor studii
despre clasicii literaturii române, contestând valorile literaturii naţionale.
Ne este greu să ni-i închipuim, vom vedea însă şi dacă este imposibil.
Gruparea protocronistă a
cuprins puţini scriitori. Pe lângă iniţiatorul ei, Edgar Papu – fost profesor
universitar de estetică, cercetător, critic şi istoric literar, la data
începerii procesului de remodelare a istoriei literaturii române fiind
pensionar - care impune şi numele mişcării, activi mai sunt, pe lângă cei
numiţi mai sus - Mihai Ungheanu (născut
în 1939), critic şi istoric literar, doctor în filologie (conducător ştiinţific
prof. univ. Alexandru Piru); Dan Zamfirescu (născut în 1933), doctor în
filologie, slavist, autorul unui remarcabil studio despre Învăţăturile lui
Neagoe Basarab; Paul Anghel, scriitor şi
scenarist - şi Ilie Purcaru, scriitor şi ziarist, fost redactor şef la revista
“Ramuri”, de la Craiova, reînfiinţată în 1964. Cel puţin alte două nume de scriitori,
scrie Mircea Martin, trebuie menţionate în continuare: prozatorul Ion Lancranjan, “autor de romane
cu tematica rurală, neevitând tragedia familiei ţărăneşti în socialism şi nici
intruziunea agresivă a Securităţii în viaţa oamenilor”, şi poetul Ion Gheorghe,
“poet ale cărui teme tradiţionale sunt uneori tratate în moduri ce simulează
suprarealismul, în acelasi timp, adept al tracismului (autor al unei ipoteze
fatasmagorice cu privire la civilizaţia tracă de pe valea Buzăului) şi al...
maoismului (!).” Aceşti scriitori, ca şi Gheorghe Pituţ,
care li s-a alăturat, sunt scriitori de o certă forţă expresivă aluvionară,
însă ceţoşi în plan ideologic. Pentru ei, trecerea de la obştile ţărăneşti
devălmaşe la gospodaria agricolă colectivă din socialism ar fi trebuit să se
facă aproape organic. Adepţi ai unui tip paradoxal de comunism
primitiv-ţărănesc, ei îi insuflă fiorul naţional(ist) fără contradicţie.” Observaţiile lui Mircea Martin privind
profilul literar al lui Lăncrănjan,
Pituţ şi Ion Gheorghe sunt corecte, dar
trebuie adăugat că ei nu au teoretizat protocronismul, ci doar au fost obsedaţi
ca poeţi de spaţiul rural şi de istoria lui. Extinderea protocronismului asupra tuturor poeţilor sau oamenilor de
cultură interesaţi de tradiţie este o eroare. Altfel, protocronişti trebuie
consideraţi şi Coşbuc, St. O. Iosif, Goga, Blaga şi chiar Arghezi…
Din gruparea moderniştilor, consemnează Mircea
Martin, făceau parte scriitori şi critici care apucaseră să debuteze spre
sfârşitul războiului sau în intervalul imediat postbelic - dintre care cei mai
mulţi trecuseră prin inchisorile comuniste - Ion Negoiţescu, Adrian Marino,
Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, Ovidiu Cotruş, Alexandru Paleologu
etc., dar şi foşti ilegalişti ori simpatizanţi comunişti, precum Vera Calin,
Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, foşti activişti ai Comitetului Central al
Partidului, acum definitiv fixaţi în proiecte culturale, precum Paul Cornea şi
Ion Ianoşi, foşti critici realist-socialişti realmente pocăiţi, ca Ovid.S.
Crohmălniceanu ori Savin Bratu, şi mulţi tineri sau mai puţin tineri - de la
Alexandru George la Gheorghe Grigurcu, de la Lucian Raicu la Livius Ciocarlie,
de la Matei Calinescu la Ion Pop, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de
la Gabriel Dimisianu la Valeriu Cristea, de la Dan Grigorescu la Alexandru
Călinescu etc. Ceea ce îi unea pe aceşti oameni atât de diferiţi din punctul de
vedere al biografiei, al formaţiei şi al concepţiei despre literatură (şi nu
numai despre literatură) era ideea deschiderii spre lume şi spre modernitate,
ideea modernizării prin (re)racordarea la reperele europene şi universale.” Dacă unii trecuseră prin
închisorile comuniste, nu-i mai lipsit de importanţă nici precizarea că unii
trecuseră prin “universităţile” realismului socialist: Silvian Iosifescu, Paul
Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, dar se pocăiseră oare cu adevărat? Îşi
făcuseră cel puţin o “autocritică tovărăşescă” sau fiindcă nu le mai cerea
partdul să fie proletcultişti, deveniseră modernişti? Cert este că rămân în
discuţie întrebările: scriitorii iniţiaseră deschiderea spre Vest, sau
Partidul, de îndată ce se distanţase de Moscova. Iar Gh. Rădulescu şi Iorgu
Iordan, care luau apărarea sincronismului, erau proeuropeni sau doar supăraţi
că-şi pierduseră rolul de reprezentanţi culturali ai cominternului? Fac parte
cei citaţi mai sus ca fiind sincronişti fiindcă îi uneşte “ideea deschiderii
spre lume şi spre modernitate, ideea modernizării prin (re)racordarea la
reperele europene şi universal”? A adevărat, dar şi Edgar Papu trebuie trecut
printre ei, fiindcă în 1976, Edgar Papu repetă ceea ce susţinuse toată viaţa,
că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau
neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate
sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om
sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”.
Nu toţi scriitorii
citaţi pot fi consideraţi însă contestatari ai protocronismului pentru simplul
motiv că nu s-au pronunţat împotriva curentului. Faptul că eşti deschis “spre
lume şi spre modernitate” nu este sinonim cu antiprotocronismul. Deschis spre lume şi spre modernitate era
şi Edgar Papu. Iar dacă Papu este acuzat pentru scoaterea în evidenţă a
curentelor sau modalităţilor pe care le consideră că s-ar fi manifestat în
literatura română înainte de a fi fost gândite în Occident, atunci protocronist
ar trebui socotit şi Crohmălniceanu, care scria în 1967: “Doi români, Tristan
Tzara (Samiro) şi Marcel Iancu, se numărau printre iniţiatorii unor astfel de
demonstraţii (avangardiste, n.n.) pe plan European încă din 1916, când puseseră
la Zurich, împreună cu Hugo Ball, Hans Arp, Emmy Hennings, Richard Huelsenbeck
ş.a., bazele mişcării dadaiste.” Şi, mai departe, se citează mărturia lui
Tzara, care “pentru întâia oară în lume” se striga în public: “noi voim, noi
voim, noi voim să urinăm în culori diferite”… La rândul lor, textile lui Urmuz
“se numără printre primele exerciţii predadaiste din lume, fiindcă circulau în
cercul amicilor săi înainte de 1916. Sub raportul originalităţii, iarăşi nu se
găsesc multe altele care să le poată disputa întâietatea”.
Unele din versurile lui Tristan Tzara publicate în “Noua Revistă
Română”, scrie Crohmălniceanu, sunt predadaiste. După logica lui “pentru prima oară în
lume”, protocronişti devin şi Mircea Cărtărescu (“Viaţa e o trebuşoară mai
complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă”), Mihai Gălăteanu
(““Cîte ţîţe mortale ai tu, fă, Patrie,/ trase în milioane de exemplare./ Ce
tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele/ - ca pe
nişte ziare.// O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de miare”), H.
R. Patapievici („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără
schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”; sau despre limba natală:
„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim
numai pentru înjurături”). Mai este cineva în lume ca ei? Sigur că nu, deci
sunt protocronişti…
Dar despre protocronism
vorbise Mircea Eliade cu mult înaintea lui Edgar Papu, în 1937, fără să
folosească acest terment, înfiinţat abia în 1974 de cel din urmă:” „Înainte de
Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se
situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să se aşeze faţă în faţă, în raport
de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea.
Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de
Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea
sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum
credea, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade
Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de
Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem
ridicol într-o luptă sterilă: ne acuzăm unii pe alţii şi sîntem «reacţionari»
sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţărim Parisul» – ca
şi cum asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat în altă parte şi de
mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost
şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu,
un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi
europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând,
opunându-se, alegând şi respingând”.
În ciuda poziţie sale
echilibrate în analiza mişcării protocroniste, Mircea Martin face câteva
afirmaţii care nu se pot susţine: “Posibilităţile de care dispunea grupul
protocronist spre a-şi face larg cunoscute părerile erau mult mai mari, nu
numai pentru că acest grup era tot mai susţinut de oficialităţi, dar şi pentru
că dispunea de câteva reviste de mare tiraj. “Săptămâna”, “Flacara”, “Scânteia
tineretului” (cu suplimentul sau literar) care, împreuna cu “Luceafărul”,
revista de direcţie a grupului, constituiau o forţă apreciabilă în raport cu
oferta exiguă din punct de vedere cantitativ a celor trei reviste (literare)
antiprotocroniste: “România literară”, “Viaţa Românească” şi “Secolul 20”.
Prima afirmaţie hazardată este
susţinerea grupului protocronist de către oficialităţi. O fi aşa, dar nu se
aduce nicio dovadă. Nici în ceea ce priveşte contribuţia revistelor nu se poate
susţine că avantajul era de partea protocroniştilor – singura revistă care-i
susţinea era “Luceafărul”, unde Mihai Ungheanu avea funcţia de redactor şef
adjunct. O altă observaţie ţine de prestigiul şi de tirajul publicaţiilor:
Revista “Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu, cu Corneliu Vadim Tudor pe post de
denigrator, nu era citită de scriitori şi nici de publicul elevat. Se ştia că
are legături directe cu organelle repressive, sufficient să fie dezavuată de scriitori.
În epoca circula blestemul: “lăuda-te-ar Vadim Tudor!” La fel se poate spune şi
de “Flacăra” şi de “Scânteia tineretului”, în timp ce “România literară” era
revista de bază a Uniunii Scriitorilor, iar în paginile ei publicau cei mai
importanţi scriitoti. “România Liberă”, cotidianul în care şi-au exprimat
opiniile antiprotocroniste Gh. Rădulescu şi Iorgu Iordan avea un tiraj de
aproape un million de exemplare (zilnic!). E drept că nici “Viaţa Românească”,
susţinătoarea sincroniştilor, nu era citită, mai ales că aparea cu
neregularitate şi, vorba lui Caragiale, când ieşea de sub tipar…
Sincroniştii aveau la
dispoziţie toate revistele din provincie ale Uniunii Scriitorilor: “Ramuri”,
Convorbiri literare”, “Argeş”, Cronica”, “Ateneu”, “Steaua”, “Tribuna”,
“Transilvania”, “Tomis”, “Astra” “Orizont”. Nu se poate afirma însă că aceste reviste s-au
opus protocronismului. Cel
mult că nu l-au susţinut. Şi, mai mult ca sigur, nu l-au agreat. Mircea Martin
afirmă că “Punctele de vedere antiprotocroniste ajung mult mai rar la
conştiinţa publicului, deşi erau majoritare printre intelectualii umanişti.” Şi citează un articol a lui Andrei Pleşu, pe Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex.
Stefanescu, Val Condurache, Norman Manea, Tudor Catineanu. Nu poate să fie aşa, din moment ce un
număr din “România liberă” făcea mai mult decât tirajul tuturor revistelor
literare la un loc.
Concluzia noastră: în favoarea
protocroniştilor s-au putut exprima în presă: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Dan
Zamfirescu, iar în defavoarea lor: Andrei Pleşu, Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu,
Alex. Stefanescu, Val Condurache, Norman Manea, Tudor Catineanu, Iorgu Iordan,
Gheorghe Rădulescu. Ultimii doi sunt vechi ilegalişti ai Partidului Comunist
Român, iar primul dintre ei era profesor universitar şi lingvist cunoscut,
numele lui deci atrăgea cititori. Oricum le-ai număra, sunt mai numeroase
opiniile exprimate de sincronişti.
La Colocviile Luceafărului
despre protocronism şi sincronism - publicate în numerele din 8 octombrie şi 15
octombrie/1977 şi apoi în numerele din 28 octombrie şi 4 noiembrie/1978 -
participă: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Edgar Papu (care insistă asupra
complementarităţii celor doi termeni), Pompiliu Marcea (cu o poziţie ponderată,
cerând, printre altele, o situare a intregii discuţii într-un plan axiologic)
şi Ov. S. Crohmălniceanu (cu rezerve principiale şi punctuale faţă de
reprezentarea protocronistă). Profesorul Crohmalniceanu recomandă mutarea
interesului de la problematica anticipării la problematica originalităţii. Un
an mai târziu la o altă discuţie pe aceeaşi temă, participă şi Nicolae Dragoş,
redactorul şef al revistei, şi profesorul Solomon Marcus (matematician,
semiolog şi poetician) care deplânge minimalizarea internă a unor valori
româneşti şi cere o strategie mai eficientă pentru promovarea lor pe plan
internaţional. Iarăşi nu ies la număr mai mulţi
protocronişti liberi să se exprime!
Opinia critică, scrie Mircea
Martin în articolul citat, “se manifesta mai degraba prin reacţii la o
provocare sau alta a susţinătorilor acestei teze sau prin refuzul de a
reacţiona, printr-o tăcere ce se voia semnificativă, prin ironii pasagere sau
prin orientarea de ansamblu a unor cărţi.” Opinia publică însă se manifesta în
tăcere, dar echilibrat. Cititorii obişnuiţi nu prea aveau habar de “conflictul”
estetic. În lipsa altei preocupări cultural, ei devorau cărţile semnate de Ioan
Alexandru, Ion Lăncrănjan (trecuţi, cum am văzut, pe lista protocroniştilor,
ceea ce nu erau), dar şi cărţile lui Marin Preda, Augustin Buzura, Ştefan
Bănulescu, Mihai Sin (în mod sigur neprotocronişti. Urmăreau la televizor sau
pe ecrane filmele după scenariile lui Paul Anghel (protocronist, autorul
serialului “Războiul de independenţă”, dar şi “Orgolii” după scenariul lui
Augustin Buzura. Că lucrurile sunt amestecate
se vede clar dintr-un articol publicat de Ion Lăncăjan, la începutul anulului
1990, intitulat “Cu onestitate, totuşi”, în care anunţă că se desparte de
“intelectualii”: Al. Ştefănescu, N. Manolescu, Mircea Dinescu, Petre Anghel,
Doina Cornea, Octavian Paler, Alina Mungiu, Stelian Tănase, Andrei Pleşu. Era dreptul domniei sale să se despartă,
dar nu fusese alături de ei şi nici cei numiţi nu fuseseră vreodată împreună…
Şi mă refer, fireşte, şi la apropierea de opinii.
Se mai susţine că în anii '80
era tot mai greu să ataci frontal (şi public) problema protocronismului.. Dar
realitatea este că în anii aceea nici-o problemă nu mai putea fi atacată
frontal, presa era total aservită partidului, iar subiectul atotstăpânitor era
“contribuţia tovartăşului Nicolae… la… Doar romanele mai puteau supravieţui. Cu
cât aveau mai multe pagini, cu atât era mai bine: cenzorii sau nu voiau să le
citească sau adormeau şi apoi puneau ştampila care permitea eduturii să le
trimită la tipografie. Mai este şi varianta că unii cenzori fraternizau cu
autorii, dar asta este o altă discuţie.
Este adevărat însă că la
alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor din 1981, autori protocronişi
sau suspectaţi că i-ar susţine pe cei din conducerea revistei “Luceafărul”,
avanpostul curentului, nu au mai fost aleşi în consiliu. Nu vom şti însă niciodată
dacă nu au primit votul confraţilor sau alegerile au fost falsificate, dat
fiind faptul că nu lipseau niciodată manevrele de culise. Afirm aceasta în
cunoştinţă de cauză, fiind şi votant şi în comisia de numărare a voturilor (o
singură dată). Aşadar, sincronismul câştigase bătălia. E drept n-a curs sânge
şi nu a intrat nimeni la puşcărie. Erau deci vremuri bune…
Au continuat să publice şi
învingătorii şi învinşii. E puţin? Ar trebui să fie o situaţie normală, dar…
În vremuri normale însă,
fără cenzură, la editura “Limes” din Cluj-Napoca a apărut o carte de interviuri
a lui Edgar Papu, strânse de Ilie Rad şi Graţian Cormoş. Volumul l-a supărat
foarte tare pe Laszlo Alexandru. Acesta este profesor de liceu şi publicist. El
scrie, luând informaţia de Katherine Verdery, că
« Articolul de inaugurare a protocronismului îi fusese comandat lui
Edgar Papu, tocmai sub influenţa tezelor din iulie, de către redacţia revistei Secolul
20 ». Afirmaţia nu are niciun
temei. De la tezele din iunie 1971 trecuseră trei ani, iar Partidul era mult
mai ager în mişcări decât îşi închipuie Laszlo Alexandru, iar când dădea
« indicaţii preţioase » pubicaţiilor o făcea chiar odată cu iniţierea
campaniilor, uneori chiar înainte, preferate fiind ziarele de partid. Până
puneau în practică revistele lunare înţeleptele sfaturi ale partidului treceau
cel mult două săptămâni, în nici-un caz trei ani. Iar comenzile se făceau
redactorilor şefi, nu colaboratorilor. Numai un tânăr neştiutor şi răuvoitor ca
Laszlo Alexandru îşi poate închipui că secretarii comitetului central care s-au
ocupau cu presa şi propaganda de-a lungul dictaturii comuniste – ca Leonte
Răutu, Ion Iliescu, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ilie
Rădulescu, Petre Enache « coborau » la nivelul lui Papu să-i comande
ce să scrie. Şi, de s-ar fi întâmplat, prin absurd, Papu ar fi făcut-o ?
Da, aşa crede Laszlo Alexandru, scriind nedrptele cuvinte : ” În
realitate profesorul Papu s-a transformat, după ieşirea din puşcărie, într-o
biată cătană vigilentă, care şi noaptea se culcă în poziţie de drepţi, gata să
ţîşnească la ordinul partidului (comunist). Şi mai
departe : ”Semnalele repetate de aservire voluntară a profesorului
Papu şi de înscriere a sa, pe post de şurub, în angrenajul propagandistic al
vremii nu lasă loc de dubii. Naivitatea, pentru a fi dovedită, trebuie însoţită
de inocenţă. Dar născocitorul obedient al protocronismului, cu antenele în
erecţie spre polenul puterii, nu mai beneficiază de scuza ignoranţei… ” Aşadar, nu din “ naivitate”
sau “ neştiinţă” - (de convingere sau comparatism literar nici nu poate fi
vorba, cum încearcă unii istorici să explice), s-a angajat în dezbatere Edgar
Papu, pensionarul în vârstă de 66 de ani, ci pentru a ajunge la “polenul
puterii”. Cum l-a răsplătit puterea comunistă pe fostul deţinut politic nu ne
spune autorul şi nu ştim nici noi, dar în 1993, când profesorul Nicolae
Manolescu era senator, Papu a fost scos din casa sa de pe
strada Moceanu. Manolescu nu se ocupa de
repartizarea locuinţelor, desigur, nu avea nicio obligaţie să-l ajute pe un
fost aspirant la putere, cum îl consideră Laszlo, dar pentru Gheorghe Rădulescu
a putut să rezolve problema locuinţei, intervenind la fostul tovarăş Iliescu,
aşa cum mărturiseşte chiar istoricul literar.
Obligaţii faţă de
Manolescu nu are, presupunem, nici Laslo Alexandru, chiar dacă a pregătit o
teză de doctorat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca cu subiectul
«Criticul literar Nicolae Manolescu», iar profesorul N. Manolescu a fost
referent la susţinera ei în şedinţă publică. Şi chiar dacă, aşa cum
mărturiseşte, Laslo Alexandru face parte dintre tinerii pe care Manolescu i-a
debutat şi susţinut în «România Literară », este de la sine înţeles că profesorul
l-a susţinut pe tânăr datorintă talentului deosebit al acestuia din urmă,
întrucât revista este a Uniunii Scriitorilor, nu susţine Manolescu pe cine vrea
el, că doar nu-i moşia Domniei sale.
Mult mai intersant este însă locul
pe care îl ocupă problema protocronismului după 1989. Se scriu studii,
articole, şi tipăresc cărţi care abordează subiectul pe larg. Dar se schimbă şi
punctul de vedere: susţinătorii protocronismului sunt văzuţi ca duşmani ai
literaturii române, iar sincroniştii ca salvatori ai ei.
Anti-protocroniştii, ne
reaminteşte Tismăneanu sunt N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al
Ştefănescu, care s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de
„cosmopolitism” şi „xenofilie”. El face trimitere la un serial al lui Artur
Silvistri din “Luceafărul”, în care “lovinescianismul era blamat ca
antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica
Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor
brutale atacuri fizice.” Artur Silvestri o fi făcut ce se zice Tismăneanu (care
nu dă însă nici-un citat în sprijinul afirmaţiei sale), dar nu poţi genera
afirmaţia şi asupra lui Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea
(mort în condiţii suspecte) care nu au făcut nicio aluzie antisemită, cel puţin
din cercetarea efectuată de noi. “Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt
astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona
afacerilor. Nu mai vorbesc de
tracomanii de ieri şi de azi.” Corect. Unii au ajuns chiar senatori: C.V.
Tudor, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu. Dar
Ilie Bădescu, la Revoluţie asistent, ca şi Nicolae Manolescu, a devenit
profesor universitar şi directorul Institutului de sociologie al Academiei.
La fel s-a întâmplat însă şi
cu sincroniştii, spre cinstea lor, au ajuns şi mai bine. Din lista oferită de
Mircea Martin în Revista 22 cu
scriitorii care s-au opus protocronismului, selectăm pe cei care n-au fost
“uitaţi” după revoluţie: Eugen Simion – indiscutabil pe merit şi prin apolitism
- a ajuns profesor universitar, academician, preşedintele Academiei Române, iar
fiica lui profesoară universitară, idem ginerele lui (care a fost şi director
general în Ministerul Învăţământului),
preşedintele Consiliului Naţional pentru acordarea titlurilor
universitare (funcţie deţinută înainte de Iorgu Iordan, sprijinitor al
sincroniştilor, preluată apoi de la Eugen Simion de Nicolae Manolescu), în
present, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române; Nicolae
Manolescu a devenit professor universitar, directorul revistei “România
Literară” senator, membru corespondent al Academiei, ambasador; Augustin
Buzura: devenit academician, Preşedintele Fundaţie Culturală Română; Z. Ornea,
cercetător, a devenit omul de bază al lui Augustin Buzura la fosta Fundaţie
(acualul Institut Cultural Român, condus de Patapievici); Şefan Augustin Doinas
a devenit academician; Alexandru Paleologu : senator şi ambassador; Ov.S.
Crohmalniceanu s-a stabilit în străinătate, Paul Cornea, a devein secretar de
stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan la Litere; Livius Ciocârlie (profesor universitar şi profesor invitat
la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux., Ion Pop (decan al
Facultăţii de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi director al Centrului Cultural Român de la Paris, Dan Grigorescu (academician, director al “Institului de Istorie şi Teorie
Literară George Călinescu” al
Academiei Române). Ceilalţi au rămas ce erau, nu au mai putut fi promovaţi din
pricina vârstei sau au continuat să publice.
N.
Steinhardt, ocupându-se de două dosare judecătoreşti, al lui Balzac şi al lui
Shaw (în “Prin Alţii spre sine”, p. 244) scrie că nu este suficient ca faptele
incriminate să existe, mai este necesar ca ele să fie judecate în condiţii de
totală libertate, bună-credinţă şi nepărtinire.
Politologul Vl. Tismăneanu
afirmă că “ Deşi regimul profesa mitul internaţionalismului socialist, în
realitate, mai cu seamă după 1971, s-a mers în direcţia a ceea ce eu numesc
sinteza barocă dintre stalinism şi fascism.” Probabil, dar acesta nu este meritul
protocronismului românesc, tovarăşii comunişti
de la Moscova au colaborat insistent şi cu rezultate notabile cu
duşmanii hitlerişti încă din anii treizeci, când, în urma înţelegerii dintre ei
au fost atacate Polonia, Finlanda, iar în Ucraina au fost ucişi şapte milioane
de oameni.
Pentru antiprotocronistul Laszlo “ cea mai proastă soluţie, în acest furnicar,
a fost aleasă tocmai de editorii Interviurilor lui Edgar Papu: tipărirea
unei cărţi encomiastice, auto-omagiale, lipsite de umbra vreunui reproş, unde
se tentează re-virginarea postumă şi se clamează patetic după judecata sine
ira et studio a Timpului. O fi! Dar Timpul judecă totuşi pe baza unor fapte
precise – care aici sînt camuflate cu grijă. Nu li se spune cititorilor cu ce-a
greşit Profesorul, dar ni se solicită indulgenţa… Mirtul şi tămîia sînt aşezate
la vedere, pe altar. Se reproduc, pios şi sfios, epistole şi bileţele private
dintre cele mai banale – de nu chiar pe şleau aberante ca judecată valorică –
semnate vreodată de ideologul ceauşist.[...] Mai rămînea de adăugat doar
stafida pe colivă: în pagina 2, la loc de cinste, găsim biobibliografia… celor
doi editori, nu pe a stăpînului menajeriei. Vatmanul care a plimbat fără bilet
o mulţime de pasageri cu tramvaiul literaturii universale merită uitarea
noastră reconfortantă. »
Iată-l pe Edgar Papu,
profesorul emerit, fost deţinut politic sub comunişti, devenit stăpânul
menajeriei şi vatman. Domnul Laszlo
Alexandru nu este vreun şofer care a avut probleme de trafic cu vreun
vatman. Este maghiar, scriitor de limba română, autor de cărţi. Este chiar
doctor în filologie cu teza « Criticul literar Nicolae
Manolescu”… Departe de noi gândul
că domnul Nicolae Manolescu i-ar fi fost vatman. Domnia sa este sincronist.
Se mai afirmă şi altceva:
“Protocronismul a fost o plăsmuire eterogenă, un construct quasi-mitologic,
îmbibat de nostalgii arhaice şi indigenism izolaţionist, care susţinea până la
absolutizare priorităţile româneşti în plan ştiinţific şi cultural. Fără a se
feri de ridicol, promotorii săi au prezentat această viziune drept contrapartea
în cultură a liniei politice „originale” susţinute de Ceauşescu pe plan extern.
Sprijiniţi de aparatul ideologic al partidului şi de Securitate, protocroniştii
au purtat o bătalie împotriva veritabilelor valori estetice şi au cultivat o
ideologie pe cât de vetustă, pe atât de exclusivistă.” Ar trebui aduse argument
în favoarea tezei că protocroniştii au fost susţinuţi de partid şi securitate.
Rămâne întrebarea: Leonte Răutu, Gogu Rădulescu, Ion Iliescu, Dumitru Popescu,
Cornel Burtică - şefii propagandei comuniste – se întâlneau cu scriitorii
protocronişti sau cu sincroniştii? Din mărturiile de până apărute până acum
rezultă că domnul N. Manolescu se cunoştea cu ei, nu dl. Ilie Bădescu, fiul şi
fratele unor foşti deţinuţi politici.
Alexandra Tomiţă abordează
fenomenul protocronist, ca şi peisajul ideologic producător al acestuia „din
perspectiva istoriei ideilor”, propunându-şi atât „furnizarea de informaţii
factuale”, cât şi „descifrarea încărcăturii mitologice comuniste” din retorica
protagoniştilor aflaţi în scenă. Pentru autoare, protocronismul „a fost unul
din avatarurile mitologiei naţionaliste a epocii Ceauşescu, la care regimul a
recurs pentru a dobândi o aură de legitimitate, în contextul crizei evidente a
societăţii şi a absenţei soluţiilor pe care ideologia le-ar fi putut oferi” (p.
318). „Idee sterilă”, „concept rapid epuizabil care, fără să stimuleze
producţii valoroase, a atras incredibil de mulţi veleitari din zona
literar-artistică”, protocronismul, observă autoarea dosarului în cauză, „s-a
impus în spaţiul public prin linguşirea Puterii, nu prin valoarea sa ideatică
şi argumentativă”. Ajuns politică oficială în anii săi de maturitate,
protocronismul a fabricat, prin mistificări, hiperbole şi ficţiuni, prin
structuri mitologice („geniul naţional, maturitatea şi continuitatea culturii
româneşti, dreptul şi aspiraţia românilor la universalitate”), un trecut
glorios, ataşabil la un prezent exaltat de propaganda regimului ca fiind de o
efervescenţă creativă nemaiîntâlnită în istorie. Aşa cum scrie unul dintre
zelatorii momentului, prin protocronism „România cultural㔺i-ar dobândi locul
meritat printre celelate ţări ale lumi, întocmai cum „România politică” este
deja un reper mondial datorită lui Ceauşescu.
Mi-aş îngădui, pe fondul
minuţioasei şi incitantei cercetări întreprinse de Alexandra Tomiţă, câteva
remarci personale. În primul rând e de subliniat faptul că niciunul dintre
scriitorii de valoare ai literaturii anilor’80 nu a căzut în capcanele
protocronismului. Cazul Edgar Papu e un caz izolat, care trebuie judecat,
probabil, prin prisma biografiei personale. Protocronismul a fost privit de
majoritatea scriitorilor care au avut ceva de spus ca un soi de boală
ruşinoasă, de care e bine să te fereşti, uneori stând cât mai departe posibil.
Şi combaterea lui, atâta câtă a fost, a venit în genere din partea autorilor
direct atacaţi, atât pentru faptul că agresivitatea şi mijloacele de combatere
(incluzând delaţiunea) de care se foloseau atacatorii erau excesive, copleşind
forţele de ripostă, cât şi din convingerea că protocroniştii erau mai degrabă mercenari
în slujba regimului decât scriitori-colegi de breaslă. Dispreţul faţă de
condeierii protocronişti a fost aproape unanim. Pe de altă parte, faptul că era
preţuit exagerat, să zicem, Neagoe Basarab, deranja mai puţin decât obolul
zilnic plătit cultului „genialului conducător”, chiar dacă între cele două acte
laudatorii se puteau percepe abil ţesute legături. Să notăm şi amănuntul că
protocronismul e, în bună măsură, contemporan cu postmodernismul anilor
’70-’80, care anunţă atât criza culturii umaniste occidentale, cât şi
demitizarea unor concepte-cheie ale modului de gândire apusean. Exact invers,
protocronismul, la noi, se foloseşte de mituri naţionaliste, după cum şi
propune hilare soluţii sotiriologice pentru rănile umanităţii. De asemenea, protocronismul,
„simptom al unei conştiinţe provincialiste acute”, via magna pentru
semidocţi, veleitari şi frustraţi culturali, e contemporan, nu chiar în mod
paradoxal, cu creatorii de la gruparea Echinox şi cu cei din
generaţia’80, promotori ai şcolilor poetice occidentale.
„După 1977”, scrie Alexandra
Tomiţă, „conceptul lansat de Edgar Papu începe să se expandeze, absorbind
aproape toate preocupările legate de relevarea specificităţii naţionale. Pasul
următor a fost echivalarea contribuţiilor de acest tip cu patriotismul
angajat”. Tot din 1977, din momentul în care revista „Luceafărul” (revistă a
Uniunii Scriitorilor şi nu „organ de presă al Consiliului Culturii şi Educaţiei
Socialiste”, după cum greşit menţionează autoarea la pagina 95) începe să fie
condusă numai de activişti de partid, aceasta devine treptat
publicaţia-lampadofor a protocronismului şi autohtonismului. Din fericire
pentru membrii simpli ai redacţiei revistei, în care apare astăzi această
cronică literară, elucubraţiile protocronice s-au elaborat numai în grup
restrâns, doar de către conducere şi de cei iniţiaţi în „pseudocultura pe unde
scurte”. Protocronismul şi-a adjudecat astfel, deformându-le, reviste şi teme
de dezbatere, patrimonii şi personalităţi, cărţi, filiaţii, valori şi sentimente.
Pe schelăria lui şubredă şi vicioasă s-au clădit cariere, notorietăţi şi false
prestigii. Unele s-au prăbuşit după 1989, altele continuă să mai existe, în
chip deviat ori transmutat în planuri şi oglinzi ascunse. Dacă nu a influenţat
destine de-a dreptul, protocronismul a provocat silă şi lehamite (la ce bun?)
faţă de scris şi lectură, faţă de abordarea unor subiecte şi a unor autori. Nu
puţini au ieşit din această experienţă amară, sufocantă cu convingerea totuşi
că scrisul rămâne o aventură existenţială.”
Alexandra Tomiţă: O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului
românesc, Editura Cartea Românească, 2007, 364 pagini
Gheorghe Rădulescu, „Profesorilor mei de limba şi literatura română”,
in România
liberă, nr. 42, 1986.
Arhivele Naţionale, Fond CC al
PCR, Secţia Cancelarie, dos. nr. 20/1989
Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 27
februarie 1979, in România literară,
nr. 10, 14.03-21.03, 2008.
Gheorghe Rădulescu, „Profesorilor mei de limba şi
literatura română”, in România liberă, nr. 42, 1986.
Aristotel, Poetica, Studiu
introductive, traducere şi comentarii de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura
Academiei R.P.R., 1965, p. 65.
http://luceafarul-romanesc.com/idei/arhiva-textelor-memorabile/despre-protocronism/
Iorgu Iordan, “Opinii despre “magia
cuvintelor”, în “România literară”,
nr. 44, 1 noiembrie 1979.
Iorgu Iordan, “Opinii despre “magia cuvintelor”, în “România literară”, nr. 44, 1 noiembrie 1979.
Al. A. Macedonski, Poezii, Bucureşti, 1882, p.XXI.
Al. Macedonski, „Evoluţia limbei
române”, în Forţa morală, nr, 1,11
noiembrie, 1901.
Al. Macedonski, în „Rampa”, apud Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1967, p.631.
Adrian Marino, Opera lui Alexandru
Macedonski, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p.631.
Jose Ortega y Gasset, Dezumanizarea
artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.29.
Jean Burgos, Pentru
o poetică a imaginarului, Bucureşti, Editura
Univers,1988, p. 28.
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. 1900—1937, p. 33.
Benedetto Croce, Elemente de estetică,
Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1922, p.14.
Al. A. Macedonski, „Despre versurile tinerilor”, în Lumina, I, 55, 11-12 iunie 1894.
E. Lovinescu, Istoria literaturii
române contemporane. 1900—1937, Bucureşti, Minerva, 1989, p. 46.
Sorin Alexandrescu, „O sinteză a teoriei literare moderne” in Rene
Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura pentru
Literatură Universală, 1967, p. 5.
Dan Grigorescu, Realitate, mit,
symbol. Un portret al lui James Joice, Bucuresti, Editura Univers, 1984,
p.231.
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii
române contemporane, Minerva, 1989, p. 85.
Dupa cum nimeni n-a reactionat atunci cand, comentand editia Florica
Moisil-Dan Zamfirescu a Invăţăturilor lui
Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie, Edgar Papu a văzut în acest text o
anticipare a “omului secret” al lui Baldasar Gracian; la fel, nimănui nu i s-au
părut hazardate consideraţiile profesorului din finalul cărţii dedicate lui
Eminescu care vizau universalitatea poetului “în latura sa precursoare” (Poezia lui Eminescu, Minerva, 1971) –
observaţia lui Mircea Martin.
Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor,
1943, p. 6.
Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor,
1943, p. 5.
Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor,
1943, p. 5.
Ion Gheorghe se mărturisea:” Încă şi astăzi se mai
strigă pe uliţă după noi: „Tracomanilor!“. Dar eu tac, îmi scriu cărţile şi
nici măcar cu gândul nu le zic, peste umăr: „ Romaniacilor!“. Deci, datoria faţă de eminescul din noi, iată,
mi-o împlinesc. Nu eminescul ca persoană, ci eminescul fenomen.
Deci eminescul este o vocaţie, un dat ce te ajunge când vrea el, o
vocaţie ce te ajunge când vrea ea, nu când vrei tu. Ca o apucare.” (“Mutul Ion
Gheorghe într-o convorbire literară cu Aurelian Titu Dumitrescu”,
Bucureşti, Editura Vinea, 2008, p. 10.
Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu,
Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 61-62.
A. Plesu - Rigorile ideii naţionale si legitimitatea universalului,
Secolul 20, 1-2-3/1981, pp. 189-196.
v. grupajul de articole din Convorbiri literare, decembrie 1981, pp. 2-3.
N. Manea - Scriitorul - acea dreaptă conştiinţă în care semenii săi să
poată crede, Familia, decembrie 1981, p. 6.
T. Catineanu - Intre idei si mituri dominante, Steaua, martie, 1985 pp. 46-47.
Vl. Tismăneanu, “Mitul protocronist şi barocul stalino-fascist, Evenimentul zilei”, Nr. 5822, Miercuri, 6 Februarie 2008.
Laszlo Alexandru , Un faliment resuscita http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo5.htm
Dan Cristea, Alexandra
Tomiţă, O istorie „glorioasă“. Dosarul
protocronismului românesc, Editura Cartea Românească, 2007, 364 pagini,
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=330&editie=20