Psalm fără număr

Cum s-a prăbușit Ierusalimul,

Doamne al meu,

Cum se cred toți stăpân pe el,

De parcă ei ar fi ridicat munți din adânc

Și ar fi zis apelor

Să se potolească

Și să nu se ridice mai sus de sandaua  ta.

Ce greu e să-mi închipui universul,

Domnule,

Dar uneori reușesc prin credință,

Te aud rostind și rostuind

Să fie lumină, să se despartă apele,

Să dea pământul

Și privind în jur

Te deslușesc.

Dar cum trădează copilul părinții,

Cum uită mama copilul din pântec,

Cum bagă frații cuțitul între ei

E peste puterea mea de pricepere

Deși am văzut câini sfâșiindu-se.

Ce pasăre rară

E prietenia, Domnule,

Ce neom îl face invidia pe om,

Domnule.

Se lasă seara.

Curând va fi noapte.