Mircea Ciobanu cel Calm

După o privire superficială (şi chiar după una profundă) nimic nu ar fi putut justifica prietenia dintre Mircea Ciobanu şi mine. El era bucureştean, eu eram din provincie, el era tăcut, eu gălăgios. Nu-i plăceau glumele, iar eu ajungeam trap-săltat la o glumă sau la un banc. El era deja scriitor, iar eu publicasem doar o poezie.

Nici mai târziu nu părea să avem ceva în comun. Mircea umbla elegant şi avea capacitatea să ţină hainele pe el curate şi neşifonate. Şi hainele mele erau curate, dar numai când le puneam pe mine, uneori le murdăream până să ies pe stradă, iar când soţia mea era plecată la şcoală şi nu mă vedea, nici nu se punea problema să mă schimb, chiar de-aş fi observat. Când fumam, trăgeam în piept fumul ca un disperat, în timp ce el aprindea tacticos ţigara,  după ce o scotea grijuliu din pachet şi o privea cu atenţe, studiind îndelung şi alcătuirea brichetei sau a cutiei de chibrituri.

Enumerarea contrastelor poate continua, iar ele nu sunt creaţia mea de analist. Observaseră şi alţii diferenţele dintre noi, scriitorii fiind buni analişti. Şi, mai ales, generoşi. Unul dintre ei – nu ştiu cum îl cheamă, că Mircea nu a vrut să-i spună numele – mirat de faptul că umblăm nedespărţiţi şi că mă publică atât de des, s-a simţit dator să-l avertizeze:

-        Las-o mai uşor cu Anghel ăla, că e ofiţer de securitate!

Nu eram nici ofiţer, nici neofiţer. Nu eram nici informator şi nici prieten de pahar cu ei,  nu prea-i cunoşteam nici din vedere. Acuzele false făceau însă parte din arsenalul securităţii de compromitere şi izolare a oamenilor. Ele demonstrau şi o mentalitate care nu era specifică doar „organelor”, ci caracteriza aproape întreaga societate românească: dacă vedeai (sau vezi acum) pe cineva în faţă, nu-i recunoaşte meritele, precis este (era): securist, homosexual sau evreu. Ceea ce demonstrează grave complexe de varii nuanţe care duc la convingerea că un om cinstit, român şi normal nu poate ajunge în vârf.

Mircea când relata ceva era foarte grav. Este singurul om inteligent pe care l-am întâlnit în viaţa mea, cu minte brici, intuiţii de mare subtilitate, dar fără umor. Mă aşteptam să-mi spună în continuare cum l-a porcăit pe acuzator, cum i-a cerut argumente jigodiei sau cum l-a dat afară din birou. Dar el tăcea, considerase că a terminat povestea.

-        Şi ce a urmat după asta?, întreb eu, negru de furie, hotărât să nu mă las până nu aflu denunţătorul, iar apoi să mă duc la el şi să-l strâng de gât până va răspunde la întrebarea: „ de ce ce eşti porc, moncher?”

 Dar Mircea tăcea.

-        Spune, domnule, pe ce se baza când mânca borhot. Cine e?

Mircea tace tacticos, mă lasă să fierb, apoi explică:

-        I-am spus simplu: domnule, dacă ştii şi alţi securişi talentaţi ca Petre Anghel, adu-i la mine că-i public pe toţi! Dar eu nu cred că e securitatea română aşa bine dotată...

Pe Mircea nu l-am cunoscut în facultate, el terminase când am intrat eu, dar ne-a făcut cunoştinţă Cornel Mihai Ionescu, un asistent de-al meu (am mai povestit asta). Am depus volumul la editură şi (puteţi să râdeţi, că nu mă supăr, chiar şi eu în clipa de faţă zâmbesc larg!) peste vreo două săptămâni mă uitam prin librării să văd dacă s-a publicat! Aşa credeam eu că funcţionează sistemul editorial: arăţi cuiva poeziile, dacă ăla zice da, le duce la tipografie şi tu îţi cumperi cartea de pe tarabă. Şi acum mi se pare că aşa ar fi normal, dar una e ce mi se pare mie şi alta e realitatea. Realitatea (favorabilă pentru acele vremuri) a fost ca volumul „Duhul Pământului” a apărut la vreo trei ani de la depunerea la „Cartea Românească”, între timp eu şi Mircea împrietenindu-ne. Sigur că după ce nu am văzut librăriile pline cu volumul meu şi nici cozi pe trotuare cu bătăi între cumpărători, l-am întrebat timid pe redactor:

-        Mircea, cartea mea ce face?

-        E pe drumul cel bun, ce te interesează pe tine?

-        Vreau şi eu s-o văd, să ştiu dacă place şi altora, cum e apreciată...

-        Daaaa?, s-a mirat el, asta e treaba ta?

-        D-apăi? Ce griji să am!, am îngânat...

-        Tu să scrii şi să mă laşi în pace. Să vii la editură să vorbim cu Gafiţa.

Mihai Gafiţa era redactorul şef al editurii „Cartea Românească”, iar director era Marin Preda. Gafiţa avea geniu să calmeze spiritele. Erau ani buni pentru literatura: cenzura o lăsase mai moale, se publicau unirişti, foşti deţinuţi politici, proză modernă, romane alambicate sau fără acţiune. Adio realismul socialist, eram în rândul lumii. Sau aşa credeam noi. Nu eram singurul care voia să-şi vadă cartea tipărită de urgenţă, cei mai în vârstă erau şi mai nerăbdători şi veneau la editură dis de dimineaţă să impulsioneze editarea. Redactorii veneau spre prânz, nu de lene, dar citeau acasă, că doar nu puteau să se concentreze în tensiunile emanate de atâtea genii pe metru pătrat. Autorii îl aşteptau pe Gafiţa în hol. Tăcuţi, cu priviri suspicioase. Nu prea vorbeau între ei. Erau oamenii de toate felurile – de la veleitari la scriitori cu talente de necontestat. Toţi trecuseră prin experienţe dureroase. Prin acel hol am văzut, printre alţii, autori de valoare ca Ernest Bernea, Andrei Giurunga, Marcel Gafton, Dragos Vrânceanu, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Vlaicu Bârna, Mihai Moşandrei. Şi mulţi alţii pe care nu-i cunoşteam.

Intrau în biroul lui Gafiţa supăraţi, negri de furie şi ieşeau zâmbitori, cu pieptul înainte şi coloana vertebrală dreaptă. Făcea Gafiţa ce făcea şi-i convingea pe toţi că va fi bine: cândva, cât se poate de repede, o să dea drumul la tipar şi cărţii cu pricina.

-        Ce facem, Mircea, noi când intrăm?

-        Nu e treaba ta asta, ştiu eu ce fac, răspundea el fulgerându-mă o clipă cu privirea, apoi întorcându-se cu aceeaşi privire aspră la pagina de manuscris a nu ştiu cărui autor. Citea cât citea, apoi tresărea: ascultă, Petrache, ce vers superb scrie ăsta! Şi urma citatul.

-        Cine e?, întrebam eu.

-        Un poet.

Când n-a mai auzit gălăgie pe hol, a început să facă ordine pe masă.

-        Hai, zice, du-te la Gafiţa şi întreabă-l ce se întâmplă cu volumul tău, ei i-am dat drumul.

-        Nu mă duc, domnule!

-        Nu te duci, nu-ţi apare cartea!

-        Ce să-i spun?

-        Domnule Mihai Gafiţa, mă cheamă Petre Anghel şi am o carte, e la dumneavoastă pe birou, aveţi vreo observaţie?

După mai multe replici, m-am dus. Holul era gol, Gafiţa la biroul lui de stejar masiv. Îi spun poezia învăţată pe de rost.

-        E la Marin cartea pe birou, eu i-am dat drumul. Duceţi-vă şi vorbiţi cu Marin.

Eram atât de emoţionat că greu mi-am dat seama că Marin e ... Marin Preda.

Şi azi îmi sună ciudat în urechi sunetele celor care îi spuneau lui Marin Preda simplu Marin... Nu ştiu de ce. Mihai Gafiţa se înţelegea bine cu Marin Preda şi se cunoştea de mult, era firesc să-i spună astfel, numai mie nu-mi suna bine, dar nu aveam vreun motiv să mă simt deranjat la finuţele mele timpane.

Unui autor mai în vârstă i s-a părut că e cazul să se răzbune pe Gafiţa pentru lungile aşteptări şi numeroasele amânări cu solicitări de schimbări şi paraschimbări ale manuscrisului.

A venit într-o zi la editura, a aşteptat, iar când i-a venit rândul a înaintat cu paşi siguri spre redactorul şef. Autorul e invitat să ia loc pe scaunul din faţa biroului. Îşi spune numele, Gafiţa întinde mâna şi găseşte printre dosarele de pe birou voluminosul op al solicitantului. Îl frunzăreşte, citeşte câteva rânduri, mai dă câteva pagini, mai citeşte, apoi hotărăşte:

-        Tovarăşul Cutărescu (el vorbea mai mult cu „tovarăşe”, era din garda veche, fost profesor la Şcoala de literatură Mihai Eminescu, moldovean serios, obişnuit cu dansul pe sârmă), aţi mai lucrat pe manuscris, e bine, dar mai trebui cutare şi cutare... Şi urmează recomandări general valabile: mai scurtaţi paragrafele lungi, acţiunea să fie mai concentrată, fiţi mai atent la stil, nu mă pierdeţi în amănunte nesemnificative...

-        Dumneavoastră aţi citit cartea, tovarăşe redactor şef? Ştiţi despre ce vorbiţi?

-        Da, răspunde Mihai Gafiţa sec.

-        Bine, zice autorul, daţi-mi cartea puţin! Întinde mâmna şi-şi ia manuscrisul. Scoate tacticos şi demonstrativ un bileţel pe care îl pune alături. Citeşte ceva de pe bileţel şi deschide manuscrisul la pagina 23. Foaia nu se dezlipeşte, fiindcă e lipită de următoarea. La fel se întâmplă şi cu paginile 37-38. 59-60 şi 103-104.

-        Tovarăşe Gafiţă, strigă cu timbru clar autorul, sunteţi un mincinos. Să vă fie ruşine!

-        De ce, tovarăşe?, întreabă Gafiţa calm.

-        Fiindcă nu aţi citit cartea, m-aţi minţit, iar eu ştiam că sunteţi mincinos. Uite, mi-am, notat aici paginile. Au fost lipite de mine. Nu le-aţi citit, că sunt nedeslipite...

-        Auzi, tovarăşul X, zice Gafiţa tot calm, uşor grasiind, dumneata crezi că la experienţa mea am nevoie să mănânc un butoi de căcat ca să-mi dau seama de ce este înăuntru? Chiar crezi că nu mă lămuresc dacă gust o linguriţă? Cum pretindeai dumneata să suport atâta prostie şi lipsă de talent?

N-am fost martor la discuţie, evident, dar cunoscându-l pe Gafiţa relatarea mi se pare verosimilă. Nici dacă era sau nu de valoare manuscrisul nu ştiu.

-        Ce a zis domnul Gafiţa?, mă întreabă Mircea Ciobanu prefăcându-se indiferent, dar îl simţeam că are emoţii.

-        A zis că volumul e jos!

-        Cum e jos?

-        Că dânsul a semnat şi acum e la domnul Marin Preda!

-        A, după mintea ta, dacă suntem la etaj suntem sus, iar Preda e jos?

Am tăcut din gură, nu mă puteam pune cu... stilistul. El chiar era atent la fiecare cuvânt care-i ieşea din gură şi, mai ales, dacă-l aşternea pe hârtie. O pagină scrisă de el era artă caligrafică. Am şters şi eu cuvinte la viaţa mea, propoziţii, fraze şi chiar pagini. Uneori am aruncat capitole întregi. Muncisem la ele, dar dacă îmi spunea el (sau alt prieten în care aveam şi am încredere, memorialistul Florin Constantin Pavlovici) că nu merg, renunţam şi gata. Ştergeam cu o linie apăsată.  Mircea nu, domnule! El tăia cuvântul calm, cu două trei linii paralele, de ziceai că trage portative muzicale. Totdeauna avea la îndemână creioane cu vârf ascuţit sau stilouri cu peniţă subţire. Când scria un cuvânt pe marginea colii şi făcea semn unde-i este locul, nu trăgea săteată ca mine, pe unde se nimereşte, contând doar ţinta, nu, la el linia făcea meandre, curgea cu grijă, să nu atingă vreun cuvânt şi să curgă, Doamne fereşte, vreo picătură de sânge.

Într-o zi, arătându-mi o pagină de-a lui, plină de ştersături, mi s-a plâns că n-a dormit toată noaptea, dar iată, cât s-a zbătut...

-        Mircea, îl întreb eu şi-mi iau figură de compasiune, tu te cam chinuieşti când scrii, aşa e?

-        Da, răspunde el pe negândite şi mă străpunge cu privirea, ca să-mi intre în cap că arta cere sacrificii.

Hopa, zic eu în gând, cu ăsta nu se poate glumi, stăi să-mi iau mutra de clovn, că nu vreau să-l sufăr. Zâmbesc, muşchii feţei mi se destind, ochii mijesc a voioşie şi-l întreb:

-        Păi atunci de ce chinui, Mircea, că nu te obligă nimeni....

A dat să se înfurie, să se simte jignit, dar a renunţat. Gluma n-a gustat-o, totuşi. Mi-a răspuns cu întârziere:

-        Ca să facem o treabă ca lumea, de-aia!

Peste câţiva ani, nu i-a plăcut nu ştiu ce la o pagină de-a mea, dar recunoştea că nu poate să spună de ce simte că nu e bine.

-        Atunci las-o aşa, am zis eu, grăbit să treacă şi la alte pagini şi apoi să plecăm la vreo cafea sau la bere.

-        Petriş!, mă străpunge el prin lentile, ai grijă ce facem. Noi suntem protestanţi, sunt ăştia cu ochii pe noi. Ei sunt majoritari, nu ne îngit.

-        Nu mai pot, zic eu, ce, îi oblig eu să mă înghită, oricum mă pun de-a curmezişul şi le rămân în gât.

Se face că nu aude, sau chiar n-o fi auzit, îşi continuă gândul:

-        Noi trebuie să lucrăm impecabil. Să aibă ei nevoie de noi şi să ne cheme să-i scoatem din rahat, nu să stăm noi cu mâna întinsă la ei...

-        Cine să ne cheme?

-        Comuniştii. Trebuie să aibă ei nevoie de noi, nu invers.

-        Bine, Mircea.

El nu era membru de partid, eu eram, dar dacă aşa simţise el că trebuie să ne purtăm cu tovarăşii, nu era rea ideea.

Mircea Ciobanu, instructor auto

În 1971, imediat după debutul de la Cartea Românească, mi-am cumpărat un automobil ”Dacia 1100”. Nu era nou, dar era mașină! Banii proveneau din vânzarea casei de la Craiova, la care adăugasem vreo zece mii, cât primisem pe volumul ”Duhul Pământului” (mașina costase 40.000 de lei - ca să vă faceți o idee de mersul prețuroilor). Casa fusese a socrului meu, dar o dăduse ”zestre” fiicei lui, devenită soția mea. Nu știam pe vremea aceea următorul banc, dar văd că a funcționat. Bancul respectiv era o constatare. Cică: dacă părinții tăi sunt săraci nu ai nici-o vină, dar dacă și socrii sunt săraci, atunci ești idiot!

Cu chiu cu vai am obținut carnet de șofer. Prima dată respins la vizita medicală, că eram daltonist, a doua oară respins abuziv pe traseu de un căpitan nervos, iar a treia oară luând carnetul după trei minute de mers, datorită locotenentului care avea o treabă și m-a dat jos ca să conducă el și să ajungă unde avea interes.

Povestesc lui Mircea Ciobanu toată tărășenia cu examenul, iar el mă întreabă dacă am carnet.

-        Îl iau mâine de la ”Circulație!

-        Foarte bine, pe la ce oră?

-        Pe la ora unu sper să scap, am auzit că e coadă și acolo.

-        La unu, la două, când îl iei, vii la mine și mă duci cu copiii la Vârfuri...

-        Ce spui?

-        Mergem la Vârfuri, e zonă de dealuri, e frumos. La tanti Săndica, o știi tu, mama lui Dorel, îl știi tu...

-        Nu se poate, Mircea! Abia iau carnetul, nu plec la drum lung...

-        Ba da, sunt eu cu tine și de încurajez.

-        Bun, să zicem. Eu, tu și mai cine merge?

-        Nevastă-mea, fiică-mea și ăla mic, Matei.

-        Nu ești sănătos la cap dacă îți urci copiii la mine în mașină, un om fără pic de experiență la condus.

Devine serios. Se uită în ochii mei, arde lentilele, de parcă ar vrea să mă hipnotizeze:

-        Petrache, tu ești băiat deștept! Tu știi să conduci. Eu am încredere în tine. Am încredere în tot ce faci.

-        Nu merg, Mircea, nu mai insista.

El continuă să telegrafieze. Ordine scurte. Ca Napoleon în campania din Italia:

-        Ajungem cu bine acolo! Stai cât vrei! Vorbim orice. Dormim, ne odihnim. Vii acasă! Peste o săptămână te întorci și ne iei. Dacă vrei o iei și pe nevastă-ta!

Nu am scăpat de nebun. Nevastă-mea a mers și ea cu mine, a zis că dacă murim, barem să murim toți, să facem o treabă ca lumea, să nu aibă cine ne regreta...

A dat Bunul Dumnezeu și am ajuns cu bine. Și la ducere și la întoarcere.

-        Petriș, striga Mircea după mine, când îmi era lumea mai dragă, cine te-a învățat pe tine să conduci mașina?

-        Tu, Mircea!

-        Cum, spune cum a fost?, voia el amănunte

-        Ca omul fără minte, Mircea, ți-ai lăsat copiii în mașina unui începător pe toate coclaurile României...

-        Nu, nu ai înțeles nimic, Petrache!, riposta el. Nimic n-ai înțeles. Am avut încredere în tine! Recunoști că nu te-am bătut la cap și mă mă prefăceam că ești cel mai bun șofer?

Recunoșteam. Nu a scos o vorbă pe tot parcursul.